Un exerciţiu de echilibristică reuşit

Am cumpărat O pasăre pe sârmă, romanul Ioanei Nicolaie, fiindcă am citit vreo două recenzii, nici una hotărât favorabilă (s-a vehiculat că unii critici ar fi atacat-o ca să-l atingă de fapt pe Mircea Cărtărescu) – recenzii care m-au făcut curios. Mă rog, una dintre dimensiunile curiozităţii mele era ,să zicem, normală (oare cum scrie proză o poetă?), pe când cealaltă era puerilă (oare cum scrie proză soţia lui Mircea Cărtărescu?). Puerilă sau nu, sunt sigur că e o întrebare care le-a trecut prin minte multora dintre cititorii cărţii. Ei bine, mi-am satisfăcut ambele curiozităţi.

          Lectura, oricât de lent/leneş cititor aş fi eu, a curs repede, mi-a luat vreo trei dimineţi în tramvai, în drum spre muncă. Iar povestea… dar mai bine să vă spun prima dată despre controversele şi diferendele de opinie pe care le-am avut cu Brightie. După ce-am citit cartea amândoi, eu – entuziasmat peste măsură iar jumătatea mea – fără aşteptări definite altfel decât prin exclamaţiile mele, rezultatul a fost de 1-1. Adică eu am rămas entuziasmat şi după final, pe când Brigtie mi-a expus, cu o claritate de editor antrenat, minusurile: povestea n-are substanţă, personajele n-au/nu exprimă sentimente, naraţiunea e uniformă, finalul – pe nicăieri. Cum niciodată nu m-am priceput să-mi combat (eficient) jumătatea, am zis eh, de gustibus. Mi-e unul mi-a plăcut foarte mult. Iată şi de ce.

          O pasăre pe sârmă spune povestea unei fete din provincie care vine în Bucureşti la facultate. Mirajul Oraşului, teama de necunoscut, o iubire, lupta pentru a supravieţui, viaţa la cămin, dezamăgirile “de tranziţie” ale tinerilor români adunate în două decenii de după Revoluţie şi iarăşi lupta pentru supravieţuire. Cam asta se întâmplă, generic, în carte. Nu ştiu să vă spun dacă o să vă placă sau nu, dar de un lucru sunt sigur: Povestea din O pasăre pe sârmă şi personajele sale, sunt un punct de referinţă pentru existenţele noastre, ale tinerilor care ne-am pus speranţele la zid în România ultimilor douăzeci de ani. În opinia mea, opt tineri din zece n-au cum să nu se identifice cu personajele Ioanei Nicolaie, cu trăirile, cu faptele şi cu gândurile lor. Şi asta transformă un – să-i zicem minimalism de construcţie a personajelor, o precaritate în conturul figurilor pe care le urmărim printre rânduri într-o calitate: aceea că trăsăturile neaccentuate ale personajelor ne permit să le luăm drept etaloane. (Acum n-o să pretind că exact asta a vrut autoarea, însă aşa interpretez eu; personaje conturate suficient de adânc încât să susţină coerent acţiunea, şi simultan îndeajuns de nespecifice cât să permită declanşarea empatiei cititorului şi identificarea acestuia cu ele).

          Măcar pentru această mostră de istorie prin eşantionare a generaţiilor ’80-2000 merită să citiţi cartea Ioanei Nicolaie. Iar în ce priveşte curiozităţile de mai sus, vă pot spune că n-am găsit similitudini între scrisul ei şi cel al lui Mircea Cărtărescu, deşi n-ar fi fost chiar absurd ca cele două voci singulare să cunoască şi pasaje tangenţiale uneori. Şi în fine, nu că poezia n-are ce căuta în proză, dar O pasăre pe sârmă nu-i o carte care să poarte un excesiv balast liric, cum se întâmplă cu unii poeţi care încep să scrie proză. E un roman pe care-l veţi găsi legitim între titlurile valoroase de proză contemporană românească şi vi-l recomand cu toată căldura. O s-aveţi parte de nostalgia studenţiei, de picături de dragoste presărate pagină cu pagină prin deşertul vieţii de zi cu zi din Bucureşti, ici-colo suspans, dulceaţă de portocale, “contrabandişti” de cămin, o maşină de scris trădătoare şi multe altele…

Dan Lungu – Sînt o babă comunistă!

Pe Dan Lungu l-am “cunoscut” târziu, adică anul acesta când am început să (re)descopăr cu plăcere (şi tot târziu) că la rafturile cu literatură română de la Cărtureşti, sau mă rog, de la orice librărie care are un raft cu literatură română, e prezentă o constelaţie de scriitori mai mult sau mai puţin cunoscuţi care au transformat scrisul românesc în altceva. Un altceva care pe mine unul mă îndeamnă, la fiecare salariu să mă duc glonţ la acele rafturi cu volume de autori români contemporani. Iar Dan Lungu e unul dintre ei.

Prima carte a sa pe care am citit-o este Proză cu amănuntul, despre care voi face vorbire în altă zi fiindcă pentru mine colecţia aceea de povestiri seamănă mai mult unui exerciţiu literar, unui antrenament în ale scrisului, precursor romanului savuros despre care vreau să scriu aici.

Sînt o babă comunistă! e o incursiune plină de umor dar şi de ironie amară în lumea tranziţiei, în fâşia gri, uneori tragicomică a unei Românii marcate de zbaterile pentru schimbare şi convulsiile unui sistem politic şi social oficial decedat, dar care subzistă încă la nivelul profund al mentalităţilor şi atitudinilor.

Emilia Apostoae e o femeie în vârstă, cu o istorie personală ce poate fi considerată etalon pentru o mare parte a generaţiilor care s-au născut şi au trăit în ultimele trei sau patru decade înainte de ‘89 : născută la sat, de fapt în satul românesc standard, cu o existenţă precară şi lipsită de perspective până când mirajul Oraşului o îndeamnă să-şi caute norocul departe de casa părintească; o şcoală profesională, beneficiile minimale ale vieţii de oraş, un soţ care împărtăşeşte aceeaşi origine socială sănătoasă şi până la un punct aceleaşi aspiraţii, munca la fabrică, un copil, jongleriile cotidiene care să te ţină pe linia de plutire sau chiar mai sus de ea într-o lume marcată de uniformizare, arbitrar şi un suprarealism devenit normă zilnică. Apoi vine Revoluţia, schimbarea aşteptată de toţi şi după foarte puţin timp privită confuz de cei care, ca şi Emilia, realizează cu nostalgie că existenţele lor acumulează nesiguranţă, că lumea cea nouă îi plasează undeva la margine, că schimbarea nu le împlineşte aşteptările, că înainte era mai bine.

Romanul lui Dan Lungu şi personajul său central fac o radiografie a comunismului, predau o lecţie distractivă, pentru cei tineri mai ales, despre cum era îainte. Spun asta deoarece pentru toţi ce care au apucat măcar să devină pionieri şi eventual au mai citit şi o carte de istorie recentă, tablourile zugrăvite de Lungu sunt cunoscute. Personal, cunoşteam într-o formă sau alta cam toate poveştile hazoase şi bancurile pe care autorul le stilizează si le  însufleţeşte prin vocile unor personaje emblematice (nea Mitu, spre exemplu). Asta nu înseamnă nici pe departe că subiectele tratate în această carte sunt perimate. Mai mult, dacă te-ai născut în ’90 sau după, cartea asta îţi va folosi mai mult decât orice lecţie de istorie sau emisiune de la TV. Dan Lungu face prin Sînt o babă comunistă! , o rememorare necesară a unor realităţi încă extrem de actuale şi în consecinţă inepuizabile. Adică, ceva similar cu ce se întâmplă în  cinematografia românească de după 2000, undeve vedem din diverse unghiuri, istoria noastră recentă.

Îmi pare rău dacă aţi citit articolul ăsta sperând să găsiţi un comentariu literar sau vreo bucată de critică spilcuită. Nu vă spun mai multe, fiindcă ar însemna să vă dezvălui detalii care v-ar omorî plăcerea lecturii. Îmi permit doar să citez câteva pasaje, aşa ca un teaser, şi să vă îndemn cât se poate de clar: Tovarăşi, este imperativ necesar să vă deplasaţi de urgenţă în librării, în mod organizat şi solidar, pentru achiziţionarea cărţii lui Dan Lungu. Costă cât trei beri şi apărut în 2007 în colecţia excelentă de autori români “Ego. Proză”, coordonată de  Lucian dan Teodorovici, la Editura Polirom.

*

Pentru noi, nu membrii de partid era comuniştii, ci politrucii şi habotnicii. Pe ăştia nu-i regretam. Acum comuniştii era cei care au minţit, au luat cu de-a sila, au băgat la închisoare, au torturat şi multe altele. Eu nu mă număram nici printre unii, nici printre alţii. Eu ce fel de comunistă eram? Dacă aceia erau comuniştii, atunci înseamnă că eu vreau un communism fără comunişti? Dar era posibil un comunism fără comunişti “din aceia”? Dacă nu, mai voiam eu comunism? Dacă numai aceia era comuniştii, atunci nu mai voiam să fiu comunistă. Nu mai voiam să fiu, dar eram. Se poate să fii fără să vrei să fii? (…)

A doua zi dimineaţa, luni, m-am trezit anormal de târziu. Când am deschis ochii, un copil striga afară:

- Hai, bă, nu fi comunist, dă şi mie o tură bicicleta!”

Am zâmbit strâmb. (pag. 67-68)

*

-         Dar cele şapte minuni ale comunismului le ştiţi care-s?

-         Nuuu! se strigă în cor.

-         Unu: în România toată lumea are serviciu. Doi: deşi toată lumea are serviciu, nimeni nu munceşte. Trei: deşi nimeni nu munceşte, planul se face peste 100%. Patru: deşi planul se face peste 100%, magazinele sunt goale. Cinci: deşi magazinele sunt goale, toată lumea are ce mânca. Şase: deşi toată lumea are ce mânca, nimeni nu e mulţumit. Şapte: deşi nimeni nu e mulţumit, toată lumea aplaudă. (pag. 103).

*

(întrucât urmează să vină Ceauşescu în vizită, toată fabrica primeşte echipamente noi şi complete de lucru, n.m.):

Apare nea Mitu, cu cască pe cap, ochelari de protecţie, şorţ şi mănuşi grosolane, din piele de porc. Merge legănat, cu mâinile la distanţă de corp, ca şi cum ar vrea să se bată cu cineva.

- Mă numesc Dumitru Prunariu, zice el, primul roâan care a fost în cosmos. În acest moment solemn, vreau să vă transmit salutările marţienilor prieteni. (pag. 174)

John Updike – Teroristul

 

 

Faptul că la un an de la apariţia în SUA (în româneşte a fost tradus de Iulia Gorzo, şi  a apărut la Humanitas în 2007) penultimul roman al lui Updike a fost publicat în vreo patruzeci de limbi, n-ar trebui să mire pe nimeni. John Updike – dispărut dintre noi la începutul acestui an -  a fost unul dintre ultimii mohicani ai literaturii americane contemporane atât cu Al Doilea Război Mondial şi generaţia beat cât şi cu Elvis, Jacko, Stephen King, Oprah, Chuck Palahniuk & co.

Până acum am citit trei romane de Updike: Centaurul, O lună de duminici şi Teroristul. Subiectele abordate sunt foarte diferite, însă stilul e unul inconfundabil: explorarea acut-conştientă a unor istorii personale, accentual pe detaliile în clar-obscur, portretizarea rafinată a indivizilor-personaje care de la Hemingway sau Faulkner încoace “fac” America.

Teroristul e o poveste de azi despre un adolescent american de origine arabă şi eforturile sale de a-şi păstra credinţa şi puritatea în vâltoarea unei Americi dezorientate, devalorizate şi sufocate de consumism şi superficialitate spirituală. Titlul cărţii şi subiectul ne-ar putea duce cu gândul la un thriller în cel mai pur stil hollywoodian, cu băieţi buni vs. băieţi răi, explozii, efecte speciale şi multă acţiune gata de a fi ecranizată într-un blockbuster. Updike nu ne oferă nimic din toate astea – şi totuşi primim mult mai mult.

Naraţiunea şi ideile din spatele ei se construiesc pe seama unor personaje structurate abil şi însufleţite de o mână sigură: Ahmad, tânărul dezorientat oscilând între ademenirea fericirii pământeşti intruchipate de negresa Joryleen şi promisiunile paradisului coranic declamate grav de imamul Rashid; Levy, evreul de vârsta a doua care pare să nu mai creadă în nimic, nici în Tora, nici în slujba lui de consilier şcolar (un fel de ground zero de unde se ia pulsul haotic al tinerimii americane), nici în căsnicia cu supraponderala Beth.

În jurul lui Ahmad şi al lui Levy gravitează celelalte personaje: Beth, sora ei Hermione, Terry – mama “necredincioasă” a lui Ahmad şi amanta de moment a lui Levy, imamul Rashid, un fel de antiteză a lui Levy, declamând un fanatism pe care nu e în stare să şi-l asume, în vreme ce evreul sexagenar va acţiona cu un fanatism niciodată declarat.

Fundalul relaţiilor dintre personaje îl constituie New Prospect, un oraş mort din New Jersey, suficient de aproape de New York încât să poţi constata de pe un deal absenţa turnurilor gemene în zare şi suficinet de îndepărtat încât din prosperitatea şi forţa Americii să nu rămână decât ambalaje, proiecte încremenite şi destinele plictisite ale unor locuitori resemnaţi. Cu certitudine, New Prospect -  aşa cum îl zugrăveşte Updike – nu şi-a văzut nicicând numele pe vreo broşură turistică şi nici pe hărţile de operaţiuni ale giganţilor economici, oricât de atrăgător i-ar fi numele.

În New Prospect – îşi termină Ahmad liceul, iar Levy încearcă să-l convingă să-şi continue studiile, în vreme ce tânărul pare tot mai atras de preceptele Coranului şi de războiul sfânt împotriva infidelilor. Updike ne prezintă ecuaţiile simple ale unei naţiuni blazate, al cărei rezultat (revoltat) este Ahmad.

“Ahmad gustase din abundenţa americană lingându-i ambalajul. Diavoli, asta păreau a fi aceste pachete multe şi ţipătoare, aceste rafturi înalte cu gadget-uri ieftine, etajerele pline de puterea banului, exprimată în desene păcătoase, care îndemnau masele să cumpere, să consume cât timp lumea mai are încă resurse de consumat, să înfulece din troacă până când moartea va închide gurile lacome pentru totdeauna. În toată strădania asta de a face din săraci datornici, moartea era punctul terminus, tejgheaua pe care răsunau dolarii tot mai puţini. Grăbiţi-vă, cumpăraţi acum, căci plăcerile pure şi simple ale vieţii de apoi sunt doar nişte născociri” (pag. 147)

America -  aşa cum o prezintă un Updike martor peste timp la prefacerile unei naţiuni întregi -  e patria ambalajelor frumos colorate, a promisiunilor alimentate de credite împovărătoare, a destinelor amanetate, a pervertirilor deghizate în libertate. În tot ce face şi spune Ahmad, dar mai ales în tirada lui Charley, libanezul naturalizat – comerciant de mobilă – finanţator al Jihadului şi agent CIA printre rânduri, răzbat îndoielile şi dezamăgirile autorului care a văzut şi altfel de vremuri.

“Te uiţi de douăzeci de ori la aceeaşi reclamă şi vezi cum fiecare secundă a fost gândită la valoarea ei în aur. Sunt pline de ceea ce fizicienii numesc informaţie. Ai fi aflat tu, de exemplu, că americanii sunt aşa de bolnavi, plini de indigestie, impotenţă şi chelie, că fac pe ei tot timpul şi-i doare curul, dacă nu te-ai fi uitat la reclame? Ştiu că zici că nu prea te uiţi, dar chiar n-ar trebui să ratezi reclama aia la Ex-Lax, cu bunăciunea aia cu păr lung şi drept şi dinţi mari, de englezoaică; se uită în obiectiv şi-ţi spune ţie, numai ţie, care stai acolo cu punga ta de Fritos, că are o slăbiciune pentru junk food – slabă moartă, dar cu o slăbiciune pentru junk food, chipurile – şi că uneori trebuie să combată constipaţia. Câţi ani să aibă? Dacă are douăzeci şi cinci – şi la fel de în formă ca Lance Armstrong şi poţi fi sigur că n-a ratat nici o căcare în viaţa ei, dar directorul de la Ex-Lax vrea ca bătrânicile noastre să nu se ruşineze de colonel lor astupat. ,,Uite”, le spune directorul de la Ex-Lax, ,,chiar şi o gagică de-asta mişto nu se poate căca întotdeauna sau n-are mereu chiloţii uscaţi pe terenul de golf sau hemoroizii îi strică şi ei ziua la tribună, când merge la meci; aşa că, mamaie, nu eşti un gunoi bătrân pe făraş, eşti în aceeaşi oală cu gagicuţele astea tinere şi meseriaşe.” (pag. 168)

Ar mai fi multe de spus; povestea escaladează pe măsură ce întorci paginile, într-o intrigă ce se ţese, mereu neaşteptat (relaţia lui Levy cu Terry, decizia radicală a lui Ahmad şi încercările fostului său consilier şcolar de a-l face să se răzgândească, etc.), apropiind deznodământul într-o cavalcadă în care evenimentele se derulează tot mai rapid.

Întrebarea nu e dacă evreul-aproape-pensionar va reuşi să oprească arabul-fost-elev să detoneze un camion plin cu explozibil în tunelul cel mai circulat de pe drumul spre NY. Întrebarea pe care cred că autorul o adresează în subtext este dacă părinţii mai au ceva bun de transmis copiilor, dacă profesorii mai pot să transfere valoare elevilor, dacă îndrumătorii vor fi capabili să-i mai salveze pe cei rătăciţi altundeva decât în cărţi, într-o lume lipsită de repere.

Cartea lui John Updike e o poveste plină de sensuri, un raport lucid dar nu tendenţios asupra lumii în care trăim şi a valorilor după care ne croim existenţele. Totul drapat într-o poveste plină de suspans, sub cerul mereu promiţător al Americii.

Henry Miller – Tropicul Capricornului

Henry Miller aşteaptă pe lista mea de lecturi de ani de zile. Acum vreun an am cumpărat Tropicul Cancerului  iar în urmă cu vreo lună a (re)apărut şi Tropicul Capricornului. L-am luat pe acesta din urmă la lectură. Am mai citit Primăvara neagră,  aşa că ştiam, în mare la ce să mă aştept.

 

Exemplarul pe care am pus mâna e ediţia de anul acesta scoasă de Univers, în traducerea Antoanetei Ralian. Pentru diversitate, poza de mai sus este ediţia princeps (sursa imaginii: Wikipedia).

 

Tropicul Capricornului este un roman haotic şi monstrous, portretizând în parte – şi ficţionalizând în altă parte – viaţa de new-yorkez a lui Henry V. Miller, angajat al Western Union, soţ infidel, prieten profitor, filosof de speluncă, scriitor al unei eterne foi albe şi – peste toate – un individ cu o luciditate bolnavă, cu o imaginaţie ca un scalpel ce taie în stereotipurile de carton şi zâmbete false ale unei incipiente societăţi americane a prosperităţii.

 

Cartea asta nu-i pentru pudibonzi, dar cine a citit trei rânduri din Miller ar trebui să ştie asta. De ce  a stârnit Miller atâta vâlvă cu opera sa? Pentru că tipul ăsta şi-a permis să ironizeze (şi pe alocuri să scuipe) cu nonşalanţă  tot ce definea societatea americană a anilor ’30 drept bun, echitabil, moral, dezirabil.

 

Iubit şi urât, atacat, idolatrizat, interzis, acuzat de pornografie, Miller rămâne un scriitor controversat. Când i-am citit prima carte, am fost extaziat. Acum, recunosc că entuziasmul s-a mai domolit; însă în acelaşi timp trebuie să admit că, pentru anii ’30-’40 ai secolului trecut, scriiturile lui au fost adevărate cutremure. Iar dacă vreţi să participaţi la o aventură haotică, ce nu duce nicăieri de fapt, dar e plină de viziuni fosforescente, personaje pitoreşti şi radiografii violent-conştiente ale existenţei, citiţi-l. Proza lui înlocuieşte cu succes dezinhibitorii.

 

“Îi privesc pe amândoi mişcându-se spasmodic, centimetru cu centimetru, pe ringul de dans; se mlădie ca o caracatiţă în rut. Printre tentaculele fâlfâinde, muzica ţâşneşte şi scapără, ba prăvălindu-se într-o cascadă de spermă şi apă de trandafiri, ba readunându-se într-un jet uleios, o coloană fără de picioare menţinându-se vertical, prăbuşindu-se din nou fărămicioasă ca varul, lăsând în urmă-i pe partea de sus a pulpei, o pată fosforescentă,o zebră stand într-un lac de nalbe de aur, cu balamalede gumă şi copite lichefiate, cu sexul dezlegat şi răsucit într-un nod. Pe pardoseala mării, stridiile execută dansul Sfântului Vitus, unele cu fălcile încleştate, altele cu genunchii dublu articulaţi. Muzica e împroşcată cu otravă de şobolani, cu venin de şarpe cu clopoţei, cu răsuflarea fetidă a gardeniei, cu scuipatul iacului sacru, cu sudoarea înţepătoare a moscului, cu nostalgia glasată a leprosului. Muzica e o diaree, un lac de gazolină, duhnind a gândaci de bucătărie şi a urină stătută de cal. Notele tărăgănate sunt spuma şi saliva epilepticului, sudoarea nocturnă a negrului excitat, drăcuit de evrei. În vaietul unsuros al saxofonului colcăie întreaga Americă, în acel scheunat sleit, frânt…”

 

 (Henry Miller, Tropicul Capricornului, pag. 102)

Leapsha reply: Ce mesaj ţi-ai trimite în viitor?

M-am edificat asupra răspunsului la leapşa pasată de Bright. Fiindcă din următorii zece ani voi fi dormit probabil  vreo trei, cred că-mi trebuie urgent un plan de reducere a somnului/somnolenţei. Deci, mesajul meu pentru mine este CARPE NOCTEM :

Zis-am!

Leapşa merge mai departe la cine-o trece pe-aici şi are chef să-şi transmită mesaje peste timp. Sper să fim pe-aici peste un deceniu şi să le recapitulăm împreună.

Un Bucureşti pe care să-l iubeşti

Weekend-ul ăsta am luat la explorat Bucureştiul, înarmaţi cu artileria uşoară (adică Benchiu’ul lui Brightie şi N95-ul meu amărât), în scop de pictoriale amatoristice-pasionate. Deci, familia Boldea, dacă vedeţi asta, nu daţi banii pe prostii/ faceţi poze la copii (adică, haideţi, tată, de prin ţările calde pe unde s’teţi, să ne facem un grup de japonezi şi să ieşim la vânătoare de fotografii, că măcar Alex face fo-to-gra-fii cu AG-ul lui, astea de mai jos sunt încă în stadiul de poze J).

Buun. Eu unul îs disperat să găsesc ceva de iubit/apreciat la oraşul ăsta ca o speluncă aglomerată. În cei doi ani de când stau în Bucureşti am mai fost prin centrul istoric, aşa, fugitiv, dar nu gândeam ce minunăţii se ascund chiar prin spate la Hanul lui Manuc (şi pun pariu că 90% din bucureşteni habar n-au nici ei).

Că tot veni vorba, hanul e grafittizat pe spate, nu ştiu cine-l administrează acum, dar poate s-o îndura să mai dea cu bidineaua şi prin dosul căşii, că prea se vede leopardu’:

Pe flancul celălalt al străzii, o privelişte suprarealistă care ne-arată cum criza i-a încremenit în proiect pe dezvoltatorii imobiliari (mai bine).

Aşadar aceste două puncte de reper, Manucul grafittizat şi faţada macaralei pasăre, se află chiar vizavi de subiectul pictorialului: biserica Buna Vestire şi Palatul Voievodal Curtea Veche, inima istorică a Bucureştilor.

Biserica nu impresionează, acelaşi stil turtit, bizantin, lungit la pământ – când ar trebui să cuteze la cer – în schimb turnul clopotniţei, separat de nava bisericii, are un aer aparte, cu iedera ce se caţără tot mai aproape de dangătul clopotului, (peste geamlâcul prin care priviri neprihănite urmăresc poate intruşii ce împuşcă bliţuri prin curte).

Biserica Buna Vestire face parte din acelaşi complex de clădiri (de fapt, ruine retuşate de arheologi) care a găzduit (de la Vlad Ţepeş la Constantin Brâncoveanu, ne spune omul care ne-a tăiat biletele) Palatul Voievodal Curtea Veche. Mai multe detalii istorice găsiţi aici.

Curtea bisericii, precum şi cea a complexului sunt pline de fragmente de statui, basoreliefuri, pietre funerare ori plăci comemorative expuse aleatoriu; cele de mai jos parcă-s puse la zid:

Prima secţiune prin care ne-am plimbat (făr’ de ghid, domnul cu biletele arătându-ţi doar un panou cu informaţii pe care-l numeşte  “historic here”, sic!, expresie fabricată pentru turiştii străini) este subsolul, un beci mare cu mai multe încăperi din care n-au rămas decât zidurile.

Întreaga construcţie pare să fi fost dărâmată pe alocuri, refăcută şi iar dărâmată, o expresie a vremurilor tulburi prin care au trecut carpato-danubiano-ponticii noştri. Zidurile păstrează în secţiune longitudinală urmele schimbării.

În unele locuri pietrele calcifiate de trecerea timpului ţin la un loc ce a mai rămas din şapte secole de istorie.

Sincer, subsolul e dezamăgitor. Acum vreo săptămână am văzut pe History Channel un documentar despre palatele maure de la Alhambra şi mi se cam strânge inima fiindcă-mi dau seama că poporul ăsta al meu a lăsat în urmă ziduri goale, pietre sparte şi afumate, călcate în picioare de hoţi şi distruse de invazii. Asta te face să admiţi că poate placa aia veche şi victimistă cu “vicisitudinile istoriei” e în parte adevărată. Şi poate că-n ruinele astea zac explicaţiile lipsei de civilizaţie de care ne plângem astăzi.

Dar să (ne) revenim. Nu ştiu dacă autorităţile au încheiat proiectul de restaurare sau ce planuri au cu palatul (care nu prea-i palat), sper să găsească totuşi soluţia potrivită pentru a popula interiorul cu artefacte iar curtea interioară să nu mai arate ca un depozit unde-s puse de-a valma fragmente ce n-au nici o legătură unele cu altele. E adevărat, unele piese sunt dispuse estetic:

Altele însă, nu-şi au locul aici şi chiar bulversează:

Dar una peste alta, senzaţia de care n-am putut să scap a fost aceea de balast, fragment al unui întreg irecuperabil, reminiscenţă, glorie apusă, frumuseţe tristă:

Ceea ce e interesant şi plăcut însă, stă în prezenţa acestui complex de ruine în inima oraşului, la doi paşi de forfota cotidiană. O columnă, aşa am numit-o eu, dă replica de peste timp tuturor clădirilor dimprejur.

Dincolo, peste drum, pare că unele case (încă locuite) de lângă palat, se ruinează la rându-le, ca cea de mai jos, ca şi cum melancolia vremurilor trecute le descompune încet în aerul coclit de vară.

După ce am mai hoinărit puţin pe scările interioare şi pe terasa clădirii (pe mine m-a lăsat bateria între timp, o altă viziune a poveştii şi nişte fotografii în plus găsiţi la Brightie), ne-am aşezat la chillout la o altă terasă (de astă dată cu bere, scaune de ratan şi muzichie-n surdină), pe o străduţă – Covaci, se numeşte, parcă – din cele cu pavaj de scânduri, şi ele făcând parte dintr-un Bucureşti pe care parcă-ţi mai vine să-l iubeşti.

JAVIER MARIAS – Mâine în bătălie să te gândeşti la mine

 

 

Mâine în bătălie să te gândeşti la mine. Cadă spada ta fără tăiş, mori în deznădejde.

 

       Ce ştiu despre Javier Marias e că a scris Romanul Oxfordului, pe care l-am citit anul trecut, mi se pare, nu mai ţin minte dacă mi-a plăcut sau nu, ar trebui măcar să mai răsfoiesc o dată cartea asta ca să-mi pot da cu părerea. Amintesc despre Romanul Oxfordului, fiindcă despre el se spune, în prezentarea cărţii de care voi vorbi astăzi, că i-a adus lui Marias tronul unei insule din Caraibe (cică suveranul Redondei, aşa se numeşte insula, a fost atât de impresionat de cartea spaniolului încât i-a oferit acestuia tronul său). Asta aşa, ca o picanterie de început.

          Mâine în bătălie să te gândeşti la mine (Mañana en la batalla piensa en mi), publicat în 1994, este un roman extrem de dens, şi la propriu şi la figurat, cu fraze înaintea cărora trebuie să tragi aer adânc în piept, cu o poveste plină de hăţişuri şi spirale (ca pânza ţesută în jurul unei crisalide). Scurt pe doi, Victor, un scenarist de televiziune şi scriitor de discursuri “la negru”, o cunoaşte pe Marta, o aventură de o noapte – mai bine zis jumătate de noapte, fiindcă înainte ca întâlnirea amoroasă să se consume, femeia moare subit în braţele lui. Victor se trezeşte astfel într-o casă străină, cu o femeie moartă al cărei copil mic doarme în camera alăturată şi al cărei soţ e plecat într-o călătorie de serviciu la Londra. Ce se întâmplă mai departe? Cam greu de povestit fără să dezvălui detalii privind esenţialul acestei cărţi pe care merită s-o parcurgeţi, cu condiţia să nu vă aşteptaţi la o lectură prea uşoară.

          Suspansul e temperat, abia spre sfârşitul cărţii încep să se dezlege iţele, deşi nu ştiu dacă deznodământul pe care îl doream s-a concretizat în ultimele pagini. Oricum, povestea te prinde şi vrei, eşti nevoit chiar să citeşti mai departe.

          “A murit, mi-am spus, femeia aceasta a murit şi eu mă aflu aici şi am văzut şi n-am putut să fac nimic ca să împiedic acest lucru, iar acum este deja târziu să sun pe cineva pentru a destăinui ce am văzut. Şi, deşi mi-am spus-o şi am ştiut-o, nu m-am grăbit să mă îndepărtez şi să mă desprind din îmbrăţişarea pe care mi-o ceruse, pentru că îmi era plăcută – sau chiar mai mult – atingerea corpului ei întins şi pe jumătate gol, iar aceasta nu s-a schimbat într-o clipă din cauza faptului că murise: era tot aici, trupul mort încă identic cu cel viu, doar cu mai multă pace şi mai puţin neliniştit şi poate mai bland, nu mai era zbuciumat, ci se odihnea, şi i-am mai văzut încă o dată cu coada ochiului genele lungi şi gura întredeschisă, care erau tot aceleaşi, identice, genele întoarse şi gura neobosită care vorbise şi mâncase şi băuse, surâsese şi râsese şi fumase şi mă sărutase şi mai putea fi, încă, sărutată.”

          Pe vreo şaizeci de pagini se întinde, la relanti, şocul morţii – pentru cel mort şi pentru cel viu, sentimentele amestecate, gândurile intense ale personajului-martor care trebuie să facă diferenţa între un trup cald şi amintirea care i se răceşte în braţe.

          Victor se comportă ciudat, ca un criminal dominat de nevoia perversă de a rămâne conectat la faptă (cu diferenţa majoră că nu a comis nici o crimă): pleacă luând cu el (un suvenir, o greşeală?) sutienul amantei lui pe care-l îndesase în buzunar înainte să părăsească apartamentul şi caseta robotului telefonic, pe care sunt imprimate vocile mai tuturor personajelor cu care ne vom întâlni mai apoi în carte. Mai târziu, va face în aşa fel încât să intre în legătură cu familia defunctei, cu tatăl şi sora Martei, Luisa, cea care va şi descoperi legătura lui Victor cu moartea surorii ei. Iar deznodământul îi va pune faţă în faţă pe cei doi “coniubiţi” (termenul îi aparţine şi îl explică autorul), amantul Victor şi soţul – acum văduv – Eduardo, făcându-l pe cititor să dezvăluie secretele unei poveşti incredibile.

          Gata, mai multe nu spun, că devin spoiler. Mai voiam să dau nişte citate, însă ar trebui să reproduc fraze interminabile care nu vor face decât să vă intrige mai mult. Suficient să adaug că întregul roman prezintă frământările individului martor al morţii – perspectivă pe care o proiectează  asupra lui însuşi, căutând legitimări profunde ale sensului existenţei şi non-existenţei, încercând să fundamenteze moral decizii care nu se pretează la a fi neapărat interpretate printr-o grilă etică.

          Mâine în bătălie să te gândeşti la mine a apărut anul acesta la editura Univers, în traducerea Dianei Moţoc, într-un volum de 332 de pagini – o proză densă şi sinuoasă, ce exclude lectura de relaxare dar care va fi pe gustul cititorilor antrenaţi.

 

Adânc în Sud: fotografii de Sally Mann

          Fiindcă fotografia, imaginea, reprezintă mijlocul cel mai la îndemână de exprimare pentru generaţia mea, evident că-s dependent de fotografii care taie respiraţia şi sap zilnic pe web pentru material nou (pentru plăcere şi pentru studiu, fiindcă ce altă bucurie mai mare decât să te inspiri şi să speri că într-o zi vei fi în stare să produci tu însuţi un instantaneu din categoria wow!)

          Am descoperit de ceva vreme o fotografă americană, Sally Mann – cei mai “supraexpuşi” într-ale fotografiei o ştiu deja, pentru ceilalţi m-am gândit să scriu aici un articol de popularizare. (Notă: toate fotografiile din acest articol îi aparţin lui Sally Mann şi sunt reproduse de pe site-ul http://www.sallymann.org/ exclusiv în scopul popularizării sus-amintite).

            Sally Mann e de origine din Virginia şi chestia asta se vede, se simte în fotografiile sale. Prin alb-negrul imaginii respiră parcă swamp-ul, hăţişul vegetal şi mental care tinde să devină o efigie a Sudului reprezentat în arta americană (fie că e vorba de literatură, film sau fotografie). Cele câteva lucrări pe care le-am ales, se referă mai puţin la peisaje cât la personaje marcate parcă de atmosfera luxuriantă a Sudului american, de viaţa departe de marile oraşe, într-o fermă pierdută în jungla tropicală.

 Candy Cigarette

           Personajele principale ale “mostrelor” pe care le reproduc aici sunt copiii lui Sally Mann şi familia ei la casa de vară din Lexington, Virginia, portretizaţi în serii de lucrări realizate la începutul anilor ’90, precum At Twelve: Portraits of Young Women sau Immediate Family. Iar printre personajele principale se remarcă Jessie fetiţa cu ţigara, o figură extrem de expresivă devenită  mai târziu model şi fotograf profesionist la rându-i.

Blowing Bubbles

 

 Naptime

          Arta lui Mann explorează momentele magice ale copilăriei, capturând în lentilă toate ipostazele acesteia, jocurile, inocenţa, teama de necunoscut, micile neplăceri şi micile bucurii, tihna, sexualitatea incipientă.

Jessie Then

 

  Family Colour

 

           Artista americană a avut un succes fulminant cu incursiunile fotografice în viaţa familiei sale. Deşi toate marile galerii de artă s-au înghesuit să-i expună lucrările, au existat şi controverse privitoare la expunerea nudităţii infantile în fotografiile sale. O critică un pic cam habotnică, la fel ca şi controversele iscate în jurul lucrărilor lui Jock Sturgess. Mann a raspuns acuzaţiilor şi a închis astfel gurile rele spunând că fotografiile sale sunt expresia naturală a unei mame pentru care este normal să-şi vadă copilul în toate ipostazele, chiar şi gol (sic!).

 

White Skates

Sunday Funnies

        Sheet Changing Day

 

           Cu adevărat impresionant la Sally Mann e ceva ce eu am numit empatizarea privitorului. Ai senzaţia că în poza asta ai fi putut fi tu însuţi, că sigur ai stat exact în această ipostază cândva, în copilărie. De aici derivă  – pentru mine cel puţin – melancolia faptului că nu voi găsi în albumul meu de familie asemenea poze, deşi ipostazele sunt naturale şi tocmai asta împărtăşeşte Mann cu spectatorii lucrărilor sale.

             Iar ceea ce îţi taie cu adevărat respiraţia, e sensibilitatea extremă a unor fotografii (vezi ultimul “exemplar” din articol, cu atât mai năucitoare cu cât se presupune că fotografia alb-negru nu transpune decât voalat şi indirect sentimentul a ceea ce reprezintă şi a ceea ce a simţit autorul ei în momentul în care a apăsat pe declanşator.

             Pe Sally Mann o găsiţi peste tot pe web, deşi nu întreţine un site propriu, sofisticat şi prohibitive, cum au mulţi dintre artiştii celebri ai momentului. Distinsă cu premiul de cel mai bun fotograf al Americii în 2001, Sally – a împlinit 58 de ani – locuieşte cu soţul său tot în Lexington Virginia, unde continuă să lucreze. Cum spuneam mai sus, o moşteneşte în vocaţie fiica ei Jessie (care apare în mai toate pozele pe care le-am folosit aici, şi despre care voi vorbi într-o postare viitoare).

Jessie And The Deer

“Salvatorii” lui Brâncuşi

Am primit zilele trecute pe e-mail un mesaj-cascadă, cu subiectul “FW: votează Brâncuşi” şi urmatorul text (redau exact ortografia şi punctuaţia):

Galeriile de arta Saatchi fac un clasament cu cei mai renumiti artisti din sec. XX. BRÂNCUSI era pe locul 2 la 300 de voturi distanta de Picasso dar a fost depunctat cu 2000 puncte pe motiv ca nu era votat masiv din România. Votează si TU! Trimite link-ul la toti prietenii tai! Sa le aratam ca ne pasa de artistii nostri, sa le aratam ca suntem ROMÂNI. Durează doar 30 de secunde (acum e pe locul 17, încă poate fi salvat).

 

http://www.saatchi-gallery.co.uk/artvote

OK, câteva chestiuni “tehnice”: aceeaşi poveste au făcut-o cei de la Saatchi anul trecut pare-mi-se, a apărut şi pe la TV, o efuziune de mândrie naţională, Brâncuşi al nostru era în top 5 cred, se vehiculau zvonuri că voturile din Europa de Est se înregistrează mai greu, de aceea n-ar fi sculptorul nostru pe primul loc. Adicătelea, iarăşi o conspiraţie occidentală împotriva României, ăia stăteau la butoane şi “săreau” la numărat voturile din Europa de Est, fiindcă nu-i aşa, românii, lituanienii, bulgarii, etc. îl votau toţi pe Brâncuşi. Anul ăsta, placa e schimbată. Brâncuşi e depunctat pentru că nu-i votat suficient din România (să înţelegem de aici că lituanienii îl votează mai abitir ca noi?). Dar, mă rog, aţi prins ideea. Se întâmplă ceva întunecos, necurat, cineva îl fură pe Brâncuşi la punctaj.

Mie toată tevatura asta mi-a pus nişte întrebări de bun simţ. Unu: de ce-ar comite cei de la Saatchi mârlănii cu voturile pentru nişte artişti care oricum, pe lângă faptul că nu mai sunt printre noi (mai ales cei care “luptă” din neant pentru locul întâi), nu pot fi condensaţi în nişte topuri bazate pe criterii pe care nu le cunoaştem. Paranteză: nu comentez iniţiativa Saatchi, dar mi se pare la fel de futilă ca şi tam-tam-ul Mari români. Doi: de unde a răsărit iar (credeam că am scăpat de meteahnă în anii ’90) ideea asta cu “să le arătăm noi lor”? Tipul ăsta de discurs care vine din epoca de “aur” a lui Ceau’, cu războiul de apărare al întregului popor pe meterezele Carpaţilor, cu râul şi ramul vs. agenturili occidentale, cu duşmanii care stau la pândă la frontiere, mai ţine doar la mica revistă România Mare a lui V.C. Tudor sau la dezorientaţii “arhangheli” de la Noua (?) Dreaptă. Am rupt din context, e adevărat dar m-am prăbuşit de râs când am citit: “Să le arătăm că ne pasă de artiştii noştri, să le arătăm că suntem ROMÂNI. Durează doar 30 de secunde…” (ce, atâta durează să le arătăm că suntem ROMÂNI, sau atâta durează românismul nostru?)

Dar cu adevărat tragicomic este: “acum e pe locul 17, încă poate fi salvat” (sublinierea îmi aparţine).

Să fie foarte clar: nouă nu ne-a păsat şi nu ne va păsa niciodată de artiştii noştri. Nici cât sunt în viaţă, nici după aceea. Daţi-mi un singur nume de artist român adoptat de cultura universală care să fi fost cu adevărat preţuit şi în România. Că tot vorbim de Brâncuşi, sunt de spus două lucruri simple: ce fac autorităţile române pentru a promova ansamblul sculptorial de la Târgu Jiu  şi de ce la Muzeul Naţional de Artă al României nu se regăseşte nici una dintre lucrarile consacrate ale sculptorului pe care ni-l revendicăm cu atâta ardoare? (asta deşi majoritatea lucrărilor din fondul muzeului au fost dobândite din achiziţii, aşa că nu ne e străină practica de a răscumpăra operele artiştilor noştri).

E de domeniul evidenţei că Brâncuşi reprezintă un monstru sacru al artei secolului XX, un revoluţionar al sculpturii, un artist recunoscut la nivel mondial, lucrările sale fiind expuse de cele mai pretenţioase muzee de pe Glob. Din punctul acesta de vedere, dragi compatrioţi cu intenţii salvatoare, Constantin Brâncuşi nu are nevoie să fie salvat; el însuşi, împreună cu puţine alte nume de români recunoscuţi în lume, salvează prezenţa obscură al ţării noastre în panteonul culturii mondiale. Iar obscuritatea asta ni se datorează nouă şi nimănui altcuiva. Prin felul în care am înţeles să ne susţinem şi să ne promovăm valorile.

Poate că un mail patriotard transmis la câteva sute, mii de indivizi, nu-i motiv de mare tevatură. Dar el trădează tendinţa noastră de-a dreptul idioată de a ne agita mereu pentru probleme inexistente şi de a pierde din vedere, într-o ignoranţă nescuzabilă, priorităţile, valorile, acţiunea conştientă, eficientă pentru protejarea lor. Uite, de exemplu, dacă fiecare cetăţean român ar fi de acord să dea  – din buzunarul lui că deh, vistieria statului e goală -  3 euro pe an, am putea să răscumpărăm în câţiva ani, zece – să zicem, toate lucrările celebre ale artiştilor români care astăzi sunt apreciaţi şi chiar adoptaţi de alţii. Acesta ar fi într-adevăr un gest de mândrie naţională benignă. Pe mine unul, m-ar interesa mai mult să pot merge două staţii de metrou ca să pot vedea Măiastra, Domnişoara Pogany sau Prinţesa X şi mai puţin dacă e pe locul 17 sau 200 al vreunui top.

JOSTEIN GAARDER – Fata cu portocale

“Dar a visa despre ceva improbabil are un nume al său. Se numeşte speranţă.”

Foto credit: Cotidianul 

 

          De Jostein Gaarder am auzit prima oară tot prin colecţia “Literatura” de la Cotidianul, acum vreo doi ani când am citit Lumea Sofiei, best seller-ul-manual-de-filosofie-pentru-puşti care a făcut înconjurul lumii. Mi-a plăcut Lumea Sofiei, un tom dulcişor (adică nici prea-prea nici foarte-foarte, după gustul meu) care explica principiile de bază ale filosofiei occidentale sub forma unei poveşti dezvăluite treptat unei fetiţe de doişpe-treişpe ani. Cert este că această lectură de popularizare a filosofiei ar putea înlocui cu success manualul pe care l-am studiat eu în liceu.

          Fata cu portocale este povestea unei poveşti. Tânărul de cincisprezece ani, Georg Røed descoperă (sau mai degrabă i se descoperă de către bunicii lui) o scrisoare de la tatăl lui, Jan Olav, care murise când Georg avea doar patru ani. O scrisoare sub forma unei poveşti menite să fie citită peste ani şi ani, o scrisoare ce stătuse ascunsă în tot timpul ăsta în căruciorul de bebeluş pe care tatăl ceruse cu limbă de moarte ca familia să-l păstreze.

          Ca stuctură, cartea ne prezintă povestea de dragoste a lui Jan Olav lăsată ca moştenire pentru fiul său, poveste care e intercalată de comentariile şi gândurile lui Georg pe măsură ce o citeşte. Fiindcă lui Gaarder îi place – am impresia – să aibă câte o şaradă filosofică (defect de formaţie?) în fiecare poveste, şi Fata cu portocale are la bază o întrebare fundamentală despre existenţă (nu vă spui care J).

          Ideea cărţii e faină, dar nu pot să n-o judec prin prisma celeilalte (Lumea Sofiei) şi să văd similitudinile (aproape “şablonistice”) între Georg şi Sofia, peste care tronează vocea inconfundabilă şi atotputernică a scriitorului ce conduce povestea cu o delicateţe studiată. Îţi trezeşte oricum nişte sensibilităţi aparte să te gândeşti cum ar fi să citeşti scrisoarea pe care cineva drag, azi pierdut, ţi-a pregătit-o cu ani în urmă.

          Mă gândeam să vă povestesc câte ceva despre dragostea lui Jan Olav pentru fata cu portocale, sau despre dragostea ce urmează – a lui Georg pentru fata cu vioara, dar ar însemna să vă dezvălui detalii pe care eu unul m-aş cam enerva dacă cineva mi le-ar povesti înainte să citesc cartea. După mine, Fata cu portocale e o poveste de duminică, de seninătatea unei zile interminabile de vară scandinavă. Un pic copilăroasă şi cuminţică, dar meritând a fi parcursă, mai ales dacă doriţi să vă familiarizaţi cu literatura lui Jostein Gaarder. Eu unul mi-am pus semn în dreptul acestui nume, în caz că-l mai văd prin librării.

          Exemplarul citit de mine a apărut la Editura Univers, în colecţia Cotidianul  Literatura, anul acesta, în traducerea Ralucăi Iani. Cum spuneam, o lectură uşurică de duminică, vreo sută şaizeci de pagini care te pot lăsa fie uşor melancolic, fie uşor dezamăgit. Încercaţi şi voi.