El Prat. Aeroportul lor este de vreo cinspe ori mai mare decat Otopeni. Decoleaza si aterizeaza avioane la fiecare minut. Se sta realmente la coada in aer si pe pistele de decolare. Sunt peste opt sute de ghisee de check in. Drumul de la un terminal la altul dureaza vreo 15 minute cu autobuzul, si inca pe-atat pana in Plaça Espanya. Sosele suspendate, zeci de bretele care duc la autostrazi, o infrastructura care arata ca si o tara latina – cu tarele ei cu tot –  poate (daca vrea), mai ales dupa treizeci de ani de membership UE. Pe tot drumul de la aeroport pana in oras n-am vazut un boschet crescut aiurea, vreo groapa in sosea ori copaci si flori crescute asimetric. Poezie, nene.

In Piata Espanya e vechea arena de coride. De niste ani cica s-au interzis coridele in Spania (fair enough) dar arenele le-au transformat in mall-uri (eu le-as fi facut muzee).

Ne cazam la hotel. De unde sa stim ca Avinguda Meridiana este alaturi de sora-sa, Avinguda Diagonal unul dintre megabulevardele care taie toata Barcelona si pe care vuiesc masini si (mai ales) scutere, motociclete si alte neamuri cu doua roti si motor, 24 din 24? Hotelul se cheama Catalonia Atenas. Are patru stele dar n-are frigider in camera, iar camera n-arata nici de hotel romanesc de trei stele. (Deci surprinzator sau nu, la capitolul asta i-am luat pe spanyards.) Eh, zicem, n-am venit sa stam in camera, ci sa vedem frumusetile locului. Si le-am vazut, din crestet pana-n talpi.

Reteaua de transport este efectiv monstruoasa. Cum bine zicea baby, oamenii astia mai au un oras sub oras. Sunt vreo noua magistrale de metrou, linii de tren care sunt legate cu metroul prin tot orasul, zeci de linii de autobuz si tramvai, funiculare, un amarat de tramvai de epoca si autobuze turistice care te plimba prin oras pe bani deloc neglijabili, asa ca mai bine folosesti metroul si autobuzele normale si vezi orasul pe cont propriu si-n tihna. Sau febril, ca n-ai decat sapte zile si zeci de chestii de vazut/simtit/placut.

Gaudi. Fara Gaudi, Barcelona ar fi o oarecare metropola, fara nimic original. Omul asta si-a pus amprenta pe tot ce inseamna cultura si civilizatie in Catalonia. Parcul Guell, Casa Batllo, Sagrada Familia – sunt numai locurile pe care le-am vazut noi si care nu cred ca se pot uita. De la decoratiunile incredibile din resturi de faianta colorata din parcul Guell si ingeniozitatea sistemelor de ventilatie si iluminat din casa Batllo, de la jocul cu nuante si curbe ale constructiilor pe care le-a creat pana la maretia unica in lume a catedralei Sagrada Familia, Antoni Gaudi e unul dintre artistii ale caror lucrari se vad si la propriu si la figurat – din spatiu.

La Sagrada Familia se lucreaza – cu intermitente – din 1882. La momentul in care a pregatit planurile si macheta, cu posibilitatile tehnice ale timpului, Antoni Gaudi a spus ca e nevoie de cateva sute de ani pentru finalizarea constructiei. Dar, a  mai adaugat el, “clientul meu nu se grabeste”. Comparand ce am vazut pe net cu ce am vazut la fata locului, lucrarile la interior sunt foarte avansate. Inaugurarea programata pentru 2026 are probabil valoare simbolica prin marcarea centenarului mortii lui Gaudi. Nu va pot descrie in cuvinte maretia catedralei. Va fi cu siguranta un loc de pelerinaj pentru toata lumea crestina.

Dali. Am facut o excursie de jumatate de zi la Figueres, sa vedem teatrul-muzeu al lui Dali. Un alt frumos-nebun-genial despre care o sa vorbesc cu alta ocazie, mai pe indelete. Suficient sa spun ca am umblat printre lucrarile lui cu gura cascata si cu sufletul infiorat. Ne-ar fi trebuit probabil trei zile, nu trei ore, ca sa ne apropiem cat de cat de esenta operelor lui.

Pe cat de mult m-am indragostit de Gaudi si de Dali, pe atat de neplacut surprins am ramas de lucrarile lui Tapies si Joan Miro, impreuna cu pleiada de artisti pe care i-am vazut la muzeul de arta contemporana al Cataloniei. Sincer, n-am inteles nimic din lucrarile astea, habar n-am de ce ocupa spatiul in cladirea aia imensa care ar fi putut fi folosita la altceva. Indraznesc sa spun ca sunt si eu capabil de asemenea lucrari de arta (poate se indura Brightie sa va exemplifice cu niste poze, ca sa intelegeti mai bine cat de patetici sunt urmasii lui Dali si ai lui Gaudi).

Castelul Montjuic. O cazemata cu trei linii de aparare si tunuri uriase ce strajuiesc portul catre Mediterana, la care urci cu funicularul si cobori per pedes ca sa descoperi parcuri, fantani, flori, banci si pavaje minunate, care imita modele create de Gaudi si care arata grija catalonilor de a-si infrumuseta pana si cele mai ascunse colturi ale orasului. E incredibil sa descoperi pe un deal la cativa kilometri de oras un parc cu verdeata, o fantana, niste banci, totul perfect curat si aranjat, desi prin locul acela se opresc doar arareori oameni. Ganditi-va la cum arata popasurile turistice de pe la noi si o sa-mi intelegeti mirarea.

Tibidabo. Un alt deal, diametral opus fata de castel, in care e un parc de distractii pentru copii. O multime de kinderi, chestii colorate, distractie si o privire panoramica asupra orasului. Iar din biserica de deasupra parcului, privirea nu e numai panoramica ci si maiestuoasa.

Cosmo Caixa. Un fel de muzeu de stiinte naturale, unde te simti iar copil. Expozitii dedicate dinozaurilor, acvariu, gradina tropicala si o multime de masinarii si inventii unde apesi pe butoane si se intampla tot felul de legi fizice distractive, copilul din mine a fost foarte fericit in Cosmo Caixa.

La Rambla. Rambla e un fel de “pietonala” strajuita de copaci inalti, un bulevard foarte lung cu magazine, terase si populatie de toate felurile. Din cate am vazut, rambla e ceva specific oraselor spaniole, fiindca exista una si la Figueres. Nu va recomand Rambla din Barcelona. Hotii de buzunare (care sunt un flagel in Barcelona, atentie maxima daca mergeti acolo), aglomeratia excesiva, restaurantele unde din cauza puhoiului de oameni nu au timp nici sa curete mesele, turistii rusi si chinezi disperati dupa shopping, tragand dupa ei plase, aparate de fotografiat, odrasle urlatoare, totul pigmentat cu atmosfera de carnaval, no, gracias. Daca vreti sa cumparati suveniruri la preturi (mai) decente si sa va si relaxati, mergeti in El Poble Espanyol. Asta este un fel de Muzeul Satului, construit special pentru expozitia mondiala din 1929, unde sunt replicate case din toate regiunile Spaniei. Case, nu cocioabe, ca v-am zis de Muzeul Satului si poate v-am confuzat. Iar la parterul caselor si in piatetele amenajate in acest mini oras gasiti magazine de suveniruri, terase, restaurante, ateliere de artizanat in care se lucreaza live si mult mai multa liniste decat in oras.

Flamenco, sangria, paella. In ultima seara ne-am hotarat sa mergem la un concert de flamenco, la un restaurant cu meniu inclus, unul dintre cele promovate in programele turistice ale municipalitatii barceloneze. Adica paella, sangria si dansatori/cantareti de flamenco. Partea cu flamenco a fost cat de cat ok. Daca doamnele dansatoare isi faceau doar job-ul iar chitaristul repeta mai mult niste jingle-uri, solistul s-a simtit ca punea suflet. Insa partea cu restaurantul a fost execrabila.  Pentru prima data in viata mi s-a intamplat sa vina chelnerul, sa-mi ia furculita si cutitul din farfuria de salata si sa mi le arunce pe masa (pentru felul doi, n-ati inteles). Paella a fost ca vai de lume (asta si fiindca noi nu suntem mancatori de fructe de mare), iar sangria ii suspectez ca au indoit-o cu apa si zahar. Iar desertul traditional  a fost de fapt o prajitura de inghetata…vieneza. Ca sa nu mai zic ca restaurantul se numea “El Patio Andaluz” (poate de asta n-a fost in regula, ca era andaluz si nu catalon?). Oricum, de evitat.

Barcelona inseamna o multime de lucruri faine si cateva minusuri evidente. Nu-i un loc facut pentru relaxare, mai ales daca vrei sa si vezi orasul, care e foarte alert, insa nici nu-mi vin in minte cate argumente v-as putea da sa-l vizitati, mai ales din punct de vedere cultural.

Momentan, astea-s impresiile proaspete, disparate si dezordonate, exact cum imi vin in minte la 3 a.m. Pentru povestea mai nuantata si pentru poze, mergeti la Brightie (nu chiar amu, ca doarme, mai asteptati si voi un pic si mai reveniti, poate o sa mai scriu cate ceva si aici.

Când mi-a dat baby  leapşa asta, titluri de cărţi preferate cu toate literele alfabetului, m-am apucat să-mi iau listele de lecturi de acum câţiva ani şi am tot făcut topuri. Degeaba am sperat să aduc mai multă claritate în proces, mi-­au ieşit  peste două sute de titluri, şi încă nu le-am inventariat pe toate şi mi-e absolut imposibil să spun care-s cele „mai”  preferate dintre cărţi. Prin urmare, mai jos e rezultatul unui compromis, adică unele cărţi de ficţiune care mi-au dat inimaginabile plăceri:

1984 (George Orwell)

Alexandra şi infernul (Laurenţiu Fulga)

Băiuţeii (Filip şi Matei Florian)

Centaurul (John Updike)

Duma Key (Stephen King)

Evanghelia după Isus Cristos (Jose Saramago)

Femeia nisipurilor (Kobo Abe)

Ghemul fundăturilor (William S. Burroughs)

Hai să furăm pepeni (Nora Iuga)

Iubirea de aproapele (Pascal Bruckner)

Încă de pe atunci vulpea era vânătorul (Herta Muller)

Jocul lui Gerald (Stephen King)

Kaputt (Curzio  Malaparte)

La răsărit de Eden (John Steinbeck)

Magicianul (John Fowles)

Nostalgia (Mircea Cărtărescu)

Orbitor (Mircea Cărtărescu)

Pădurea norvegiană (Haruki Murakami)

Quo Vadis (Henryk Sienkiewicz)

Room (Emma Donoghue)

Strigătul pietrelor (Hikaru Okuizumi)

Şi Hams şi Regretel (Matei Florian)

Toba de tinichea (Gunter Grass)

Ultimul mohican (James Fenimore Cooper)

Veronika se hotărăşte să moară (Paulo Coelho)

Zilele regelui (Filip Florian)

U2 – mai exact, pentru cunoscători, călătoria spirituală a trupei U2 şi a domnului Bono. Îmi aduc aminte că prin 2005, după un party la mine acasă, cineva a uitat nişte cd-uri printre care şi albumul All That You Can’t Leave Behind. Mi-a luat vreo câteva săptămâni până să-l ascult, dar de atunci piesa Beautiful Day şi alte vreo 150 de cântece U2 nu lipsesc din nici un playlist de-al meu.

 History Channel – motivul meu de dispută cu jumătatea mea care nu înţelege de ce mă pasionează pe mine tacticile lui Von Paulus şi Jukov la Stalingrad, cât de importantă a fost bătălia de la Allesia şi cum l-a propulsat pe Iulius Cezar ca geniu al istoriei militare mondiale, ori cât de interesante sunt documentarele Life After People, Ax Men, Pawn Stars, ş.a., chiar dacă le vezi de câte douăzeci de ori. Cert este că înţelegerea implicaţiilor hegemoniei spartanilor în Grecia antică, a dominaţiei Imperiului Roman asupra lumii ori a deciziei lui Hitler de a nu ataca la Dunkerque, nu mă vor ajuta niciodată să câştig o amărâtă de dominaţie asupra telecomenzii. Prin urmare, în serile noastre de leneveală la TV, ne uităm tot la Animal Planet, la documentarele cu feline. Într-o altă existenţă, voi fi un medic veterinar cu excelente cunoştinţe de tactică militară!

 Ciocolata. În toate formele ei.

Ţigările – cartea lui Carr n-am citit-o, ţigara electronică e un surogat care suge, nu mai vreau să vorbesc despre asta, deja ţi-am fumat alea două ţigări pe care le mai aveai în pachet, bebiţo, şi mă gândesc la următorul viciu.

 Lectura – pe bune, simt că-mi lipseşte ceva dacă nu car un roman cu mine dimineaţa la metrou, în drum spre muncă. Şi fiindcă un viciu e ceva care te fieeeeerbe, chiar şi cititul din scoarţă-n scoarţă a cărţilor proaste care-mi nimeresc în mână e o activitate obsesiv-compulsivă.

Un păhărel de rom + un pahar de cola. Nu mixate, ci în “parteneriat”. Gheaţă – doar vara, romul să fie negru şi nu adăugaţi lămâie că aia-i Cuba Libre si romul nu-i murătură să-l acreşti. Se repetă operaţiunea de câteva ori, cu lentoare savuroasă. PS: De cateva ori pe lună, nu pe zi!

Nopţile de vineri – spre sâmbătă, când ştii că nu trebuie să te trezeşti a doua zi la şapte şi îţi permiţi să-ţi faci de cap, înţelegeţi ce vreţi voi prin asta.

 Ciocolataaaaaa!

 Ideile puţine, da’ fixe. Adică faptul că vreau o seră plină cu plante şi cărţi, ba nu, vreau o cabană în pădure, sau o crâşmă a noastră, sau ok, mă mulţumesc deocamdată şi cu un balcon deschis; vreau să fiu eu ăla care găteşte (şi nu vreau să fac curăţenie), vreau să învăţ să fotografiez, vreau să ne urcăm într-un tren şi să nu ştim unde merge… dar astea deja-s visuri, nu mai sunt vicii.

 Mă tot strofoc să-mi mai găsesc vreun viciu, ştiu că nu v-au satisfăcut cele de mai sus, paparazzilor. Dar ce să-mi fac, aşa sunt eu, da, aproape perfect, cum stau aici în poziţia lotus şi cuget la slăbiciunile umanităţii. Eeeeepic.

          Afară-i o linişte, o oră magică, aşa cum numai duminică în zori poţi trăi în Bucureşti. Şuierul câte unei maşini solitare întrerupe insesizabil freamătul copacilor şi croncănitul corbilor din împrejurimi. E un sentiment de solitudine (pre)urbană ce-mi aduce aminte de lunile petrecute în cartierul Freidorf, la marginea Timişoarei.

          Am trăit acolo vreo şase luni, acum câţiva ani, într-o perioadă în care opţiunile mele financiare erau destul de limitate. Terminasem facultatea de un an, începusem să muncesc, nu câştigam suficient cât să pot plăti chiria la un apartament. Imediat după licenţă am mai locuit o vreme în zona Soarelui (mai multe despre experienţa asta într-o altă poveste), în camera pentagonală din apartamentul lui S., colegul meu de facultate. Când S. a hotărât că vrea să-şi deschidă o afacere şi că are nevoie de sediu social şi birou în camera mea, a trebuit să-i mulţumesc pentru găzduirea de peste doi ani şi să mă mut. Tot undeva în sudul oraşului mi-am mutat calabalâcul, mai exact în Şagului, la H., un alt (fost) coleg de şcoală. Acolo am stat vreo două luni. Eram a treia pasăre dintr-un cuib de porumbei şi devenise presant să-mi găsesc un loc care să mă locuiască.

          A fost o perioadă, hm…. dificilă. Dragostea mea de atunci era în declin (later edit: de-a dreptul metastază, ne trăiam ultimele horcăieli în doi), locuiam într-o casă în care mă simţeam în plus, banii erau insuficienţi fie şi doar pentru o garsonieră, iar imaginaţia mea nu o ducea prea bine. Iar afară zilele tot mai scurte erau friguroase şi colorate stins în ruginiu-brumat.

          În fiecare joi se tipărea Publitim, un ziar de vreo sută de pagini, plin cu anunţuri de tot felul. Era de fapt un bazar cu produse şi servicii care mai de care: maşini de cusut Singer (şi Ileana), console Nintendo, goblenuri, motocositori, parfumuri şi adidaşi de import, blonde cu sâni mari şi brunete cu păr lung gata să-şi ofere avuția domnilor generoşi. Nu în ultimul rând Publitim-ul conţinea o secţiune extinsă dedicată intermedierilor imobiliare.

          Aici se impune o scurtă acoladă: ziarul ăsta apărea oficial la chioşcuri vinerea. De asemenea, de luat în considerare că în acea vreme piața imobiliară era pe val şi agenții imobiliari era un fel de semizei pe care îi invidia şi îi ura toată lumea fiindcă dădeau o mică şpagă şi până vineri dimineața toți cetățenii oneşti care dăduseră anunțuri de închiriere (în calitate de proprietari) erau arvuniți de mafia imobiliară şi îți dădeau “forward” la numere de telefon ale agențiilor. Sau, şi mai rău, anunțurile însele erau deturnate înainte de publicare şi numerele de telefon erau deja de la agenții care dăduseră şpaga direct la ziar şi contactaseră proprietarii înainte de tipărirea anunțurilor. Paranteză dreaptă-n acoladă: când mă gândesc că acum, prin natura job-ului, negociez uneori cu agenți(i) imobiliare din postura de client pe lângă care sunt obligați să se gudure, mă apucă aşa, nişte furnicături extreeeem de plăcute pe spinare, în memoria sărmanului student homeless care-am fost. Închidem paranteza ].

          După vreo câteva săptămâni de căutare deznădăjduită, în care îmi consumam minutele exclusiv pe convorbiri cu agenți imobiliari agramați dar infatuați, care-mi cereau plata pe trei luni, comision, să le fac pantofii, să le plimb javra şi apoi să le duc odrasla la grădiniță, începusem să mă gândesc serios dacă statul în Timişoara mai e o opțiune viabilă pentru mine. Chiriile plecau de la o optzeci – o sută de euro, garanția şi comisionul însemnau încă minim trei sute, iar eu câştigam la primul meu job adevărat numai o sută şi cincizeci! Dar am aflat într-o seară de la un prieten că biblia anunțurilor imobiliare, sus-amintitul Publitim se găseşte – dacă ai noroc – şi joi seara, pe la intersecțiile unde stăteau vânzătorii de ziare. Ori asta însemna şanse crescute să  le iau fața măcar câtorva agenți nenorociți şi să pot avea măcar câteva conversații telefonice directe cu măriile lor, proprietarii.

(va urma)

Există un soi de filme pe care nu le poți categorisi. Adică filme care sunt şi în acelaşi timp nu sunt comedii romantice, sentimentale, despre viață şi relațiile între oameni, bla, bla, bla. Adam (2009, scenariu şi regie Max Mayer) e genul ăsta de film. În care e vorba de un tip pe nume – evident – Adam, care suferă de sindromul Asperger, adică mai pe scurt, nu prea-i capabil să lege relații cu cei din jur fiindcă are slabe abilități empatice şi  de comunicare non-verbală. Şi mai pe româneşte, acest tip  stă pe scările la intrarea într-un bloc, cu un laptop în brațe, studiind nu ştiu ce hartă stelară; o tipă frumoasă (asta e Beth, a.k.a. Rose Byrne) aşa cum trebuie să fie în filmele de duminică seara, apare trăgând cu greu de-un troller, pe scări. La care tipul nu face nimic, îşi vede de ale lui fiindcă el are Asperger şi nu-i capabil să judece situația nici cavalereşte, nici empatic, nicicum. Dacă relația începe cu stângul, sau mă rog, cu fundul pe trepte şi-n nesimțire,  din una în alta, între cei doi se înfiripă ceva, el cu stelele, ea cu cărțile pentru copii, el ciudat şi drăguțel şi aiurit, ea gata să pună mâna pe făraş şi să-l vindece pe băiat de toate hibele. Şi plecăm într-o călătorie la capătul căreia, evident că frumoasa n-ar cum să-i dea papucii bolnavului psihic, fiindcă n-ar fi “psychically” corect. Sau?

  Văd că am cam dat-o în mişto-uri, dar filmul merită văzut. E ceva mai mult decât un film drăguț, mai mult decât o romanță de duminică seara. E despre fluturii pe care-i ai când cunoşti o persoană care ar putea fi persoana Aceea, despre nesiguranța şi teama de a te lăsa în mrejele dragostei şi curajul de a-ți asuma că vrei ca tu să faci parte din viața cuiva şi el/ea din viața ta. Pe bune.

P.S.: M-a enervat totuşi negrul din film. De ce în toate filmele cu schepsis trebuie să apară câte un negru sfătos care are rol de părinte-surogat, psiholog amator şi zicător de replici paterne fără de care n-ai fi în stare să-ți iei inima în dinți şi să alergi după femeia iubită? Divaghez de la acest film dar nu vi se pare că aceşti negri-clişeu sunt un ingredient politic în filmele americane? Îmi şi vin în cap câteva exemple: un negru care ți-a cunoscut părinții şi-ți povesteşte chestii despre ei, chiar de vrei sau nu; care-ți vinde hot-dog la colț de stradă şi-ți mai bagă câte-o replică memorabilă; care-ți explică cât se poate de clar că trăieşti în matrice şi că el e Laurence Fishburne şi trebuie neapărat să-ți iei parpalac de piele şi ochelari de soare ca ai lui. Nu mă luați în seamă, îmi plag actorii negri. De fapt, doar trei dintre ei. Denzel, Morgan şi Samuel L.

Oamenii ăştia au mai scos ceva din 2008 până acum sau rămân eterni debutanți?

There ain’t no grave can hold my body down
There ain’t no grave can hold my body down
When I hear that trumpet sound I’m gonna rise right out of the ground
Ain’t no grave can hold my body down

Well, meet me mother and father, meet me down the river road
And momma you know that I’ll be there when I check in my load
Ain’t no grave can hold my body down
There ain’t no grave can hold my body down
There ain’t no grave can hold my body down

Jurnal de cămin

(Împrumutată de la Yuki, citită cam în atâta timp în cât a fost scrisă – nişte esenţe extrase mai jos, pentru cine-o vrea s-o citească sau numai să-şi amintească de viaţa de student.)

Leu, Grozăveşti, Regie, Kogălniceanu, Panduri, Pallady, Fundeni, Arte. Iei două duzini de studenți şi îi pui să-şi țină un jurnal de cămin, timp de x zile. Vei avea la final cinci sute pagini care cuprind esența a ceea ce pentru mulți reprezintă « cei mai frumoşi ani », anii de cămin şi viața de student.  Jurnal de cămin a plecat ca o inițiativă de cercetare sociologică a editorilor  însă conține bucăți de literatură autentică (chiar dacă neşlefuită). Plus o mare de amintiri care te umple de nostalgie.

În cămin “ începi să-ți doreşti tot ce nu ai avut de-a lungul anilor petrecuți aolo : intimitate, curățenie şi, nu în ultimul rând, o casă, o casă numai a ta, pe care să o împarți doar cu familia. Eşti ca un copil al străzii, care îşi doreşte ce nu a avut vreodată : părinți şi un acoperiş deasupra capului .“

O țeavă de apă spartă şi un instalator arhetipal :

« La miezul nopții s-a spart. Confuză mă uitam la fisura din care ieşea apa şi cădea în oala pe care o aşezasem undeva pe jos. Colegele de cameră stăteau şi ele neputincioase ca şi mine, neştiind ce să facem. In scurt timp în jurul meu nu mai era nimeni. Fetele se băgaseră la loc în pat, îngrozite de perspectiva sumbră că în curând toate lucrurile lor vor pluti pe apă. Atunci a apărut instalatorul, probabil chemat de vecinii de jos. Fără nici un cuvânt şi aşezat valiza cu scule. A scos un ciocan şi s-a apropiat de conductă. L-am însoțit cu privirea, ştergându-mi discret o lacrimă de recunoştință. S-a oprit în fața oalei, şi a rămas pe gânduri cu ciocanul sub braț şi cu un deget murdar proptit sub barbă.

-          Stiu  eu… – a zis ca pentru sine.

-          Ce nu ştiți ? – m-am neliniştit. Omul acesta îmi devenise apropiat.

-          Dacă se merită

-          Păi cum ? Plătesc dublu ! Este noapte şi vi se cuvine un spor de noapte. Munca în timpul nopții este foarte obositoare.

-          Asta-i una. Dar am şi nevastă, şi copii… Ar trebui să stau acum acolo, cu ei şi nu aici, cu dumneavoastră. Doar îmi sunteți străină.

E adevărat, m-a văzut pentru prima data în viață. Şi totuşi preferă să stea cu mine şi nu cu familia. Vreun fluid misterios? M-am simțit flatată, dar şi vinovată.

-          Plătesc triplu, pentru despărțirea de familie.

A suspinat, dar a pornit pe scări în jos, cu capul plecat, ca şi cum îi era ruşine de slăbiciunea aceasta de neînțeles şi pentru el, care îl determina să mă aleagă, pe mine şi nu pe propriii săi copii. Mergea să închidă coloana de apă. Am ajuns la uşa subsolului urât mirositor. In dreptul uşii s-a oprit a doua oară şi a măsurat-o cu o privire tristă.

-          Cam pute – a zis.

-          Spor de toxicitate?

-          E clar, dar sunt şi puțin obosit, la ora asta !

-          Atunci vă ajut, dacă îmi permiteți, să vă țin eu lanterna şi sculele.

La mijlocul drumului spre robinet s-a oprit. Eu la fel, deoarece aveam lanternă şi mergeam aplecată din pricina locului prea strâmt.

-          Dar anul trecut la noi a fost inundație – a zis, aparent fără legătură cu situația.

-          Ințeleg. Atunci, puteți să vă odihniți.

-          Pot. Si s-a aşezat pe valiza de scule pe care o târâsem până acolo. Au trecut câteva clipe de tăcere, dar nu părea să intenționeze să se ridice.

-          Stiți ce ? Dumneavoastră veți mai rămâne puțin, iar eu am să mă duc să opresc robinetul. Nu a răspuns. Considerând lipsa de răspuns ca pe un acord, am mers spre robinet şi m-am uitat în spate. Stătea în continuare. N-am avut de ales, am închis robinetul şi l-am dus sus căci nu mai putea să se mişte. Mai departe mi-a fost mai uşor, căci nu mai curgea pic de apă în oala deja plină. Din sculele lui am luat un colier şi silicon şi am strâns bine în dreptul fisurii. »

Eterna şi fascinanta renovare :

«  De când am ajuns în cămin m-a cam deranjat prezența muncitorilor care terminau lucrările de renovare. În acea zi, după ce m-am întors de la cursuri, am avut o întâlnire de gradul zero cu unul dintre ei. Am profitat de faptul că  ne-au pus gratii – de fapt nişte cerculețe unite -  şi am lăsat geamul deschis, fără teama ca cineva să fure ceva. In timp ce mâncam liniştită şi citeam un ziar, stând cu spatele la geam, am auzit : « Domnişoară ! Domnişoară ! » M-am speriat. Am crezut că e vreun aurolac care vrea nişte bani, însă când m-am întors era un muncitor de vârstă medie. Avea o față blândă. Şi-a dat seama că m-a speriat şi s-a scuzat. “Domnişoară, puteți să-mi umpleți şî mie sticla asta cu apă, că vrem şi noi să ne spălăm pe mâini.” I-am zâmbit şi el mi-a răspuns cu acelaşi zâmbet şi am observat că-i lipseau trei dinți de sus. Deoarece chiuveta este prea mică şi joasă nu am reuşit. El mi-a sugerat să pun cu cana.

Mă simt puțin vinovată că l-am bănuit că ar vrea să ia ceva din cameră, pentru că m-am uitat tot timpul la el. După ce i-am dat sticla cu apă mi-a zâmbit şi am văzut că, de fapt, îi lipseau patru dinți. »

Definiție exhaustivă :

«  Țipete, urlete, răgete, uşi trântite, înjurături ca la uşa cortului, păruieli între fete, declarații de dragoste,  serenade în modul, whist până târziu în noapte, femei uşoare gata să danseze toată noaptea pentru un strop din căldura vinului gratuit, nopți liniştite la lumina lumânărilor, colege “beton” gata oricând să plece la un suc după o strâmbătură din care înțeleg cu siguranță ce le ceri, geci de firmă cumpărate cu şapte lei, gândaci care îți țin de urât în nopțile tale de nesomn, fete drăguțe (ziua) sforăind pe rupte (noaptea), calorifere înfundate, pe care dacă pui mâna rişti să-ți rămână înțepenită, paste cu bulion când sponsorii nu dau nici un semn, sala de lectură (sau cantina R2), cafenea în cameră, răgete în modul la orice glumă banală spusă de tipul cu Audi A3, invitații falsificate la balurile bobocilor din cluburile de pe lângă noi, lupte acerbe pe calculator, oameni şi oameni,cu  fețe şi fețe, cu fițe şi fițe, cu bani ori fără, cu chef de chef ori cu chef de chemat poliția când tu te simți cel mai bine, cu bune ori şi mai bune intenții, cu rele sau de obicei cu cele mai rele intenții, cu blonde focoase pe bancheta din spate a maşinii, bărbați în toată firea plângând şi amenințând că se aruncă de la etaj pentru că ea, femeia pe care o iubeşte cunoaşte toate paturile din Regie, mirosuri de la ghena din apropiere acoperite de tone de bețişoare şi lumânări parfumate, fete pocnite, uitate de civilizație, îmbrăcate (mai mult dezbrăcate) cu fuste de-o palmă, cu imprimeuri de leopard, caserole goale, vânt prin frigider, rugăminți şi mituieli pentru o cărămidă pe care să ne preparăm pireul din fulgi de porumb, țârăit de telefoane în miez de noapte, prize pocnind, prieteni adevărați, cursuri printate cu 0.06 lei pagina, şampoane, țigări şi ciocolată pe gratis de la promoteri ce stau în cămin, țigări cu împrumut,  bani de medicamente ce se duc uşor pe căni cu vin fiert în bărulețe de rockeri, tresse pe gratis, haine uscate pe spătarul scaunului, farduri aruncate prin toate colțurile camerei, curățenie la trei dimineața, pungi cu apă fierbinte aruncate pe coafura bine finisată a domnişoarei ce se bălăngăne pe tocurile de 13 cm, chefuri cu chetă, ceaiuri fierbinți la țigara de dimineață, ochi împăienjeniți, duşuri pe apucate (la cheremul apei care nu tot timpul vrea să urce cinci etaje), cerşit prin cămin, afaceri cu un aspirator care abia îşi mai trage sufletul, telefoane îmbucurătoare de la părinți care fie îți trimit pachet, fie cotizează pentru ghetele care ți-au plăcut atât de mult, rock la maximum îmbinându-se cu manelele vecinelor de modul, bârfe la intrarea în cămin, agende pline cu numere de telefon ale unor persoane despre care nu-ți aminteşti nimic, cele mai noi filme piratate, ale căror replici le spui ca pe o poezie înainte ca ele să apară prin cinemaurile noastre, bătăi pe coridoare, farse făcute colegilor, certuri cu administratoarea care nu înțelege “cum de la tine în cameră e frig şi aici la mine nu poți sta cu o bluză mai groasă pe tine”, săptămână nebună, zile ciudate, nopți frânte, imagini mişcate, amintiri uitate, aşteptări înşelate, alte aşteptări, încercări eşuate, fire albe, vorbe goale, cuvinte formale, râs şi plâns, prieteni adevărați care ştiu când să te țină în brațe, iubiri trecătoare şi întotdeauna o dragoste adevărată. Ăsta e căminul!”