O ţară pe care s-o iubesc

Etichete

, , ,


MITING - ALEGERI PREZIDENTIALE - TUR II - BUCURESTI

Îmi pare că din sfert în sfert de secol se întâmplă ceva major cu România. E a doua oară în existenţa mea când simt asta. 16 noiembrie 2014 e o zi pe care am însemnat-o în istoria mea personală, printre amintirile dragi pe care le voi purta alături toată viaţa. Spun “istorie personală” fiindcă un anumit personaj pe care îl găsesc admirabil zilele acestea mă determină – prin modestia și calmul său proverbial  – să-mi cobor afirmaţiile de la rangul de “istorie naţională trăită în direct”  la amintiri intime, să-mi reduc volumul entuziasmului de la exclamaţie la șoaptă.

S-a scris atâta în ultimele zile despre evenimentele politice de la noi dar nici elocinţa jurnalistului și nici acuitatea politologului  n-au surprins într-o singură bucată de text și pe deplin lucrurile simple de care vreau eu să-mi amintesc:

-cum am bătut asfaltul de la Universitate la Guvern, pe Kisselef și înapoi două săptămâni începute în deznădejde și încheiate în speranţă și bucurie;

-cum, după ani întregi de prostraţie civică și dezamăgire, am început să mă simt din nou cetăţean angajat, conștient, voluntar;

– cum mi-a fost rău aproape fizic de la mizeriile și nedreptatea care făcuseră parcă un vârf în ultimele săptămâni, un vârf ce întuneca și ziua de mâine; cum parcă – văzându-i la cozi, în vânt și ploaie, pe semenii mei m-am simţit ca și cum aș fi fost acolo, rebegit de frig și răgușit de la atâta strigat a deznădejde;

– cum am ieșit în stradă, pentru prima dată zeci de mii de oameni, asistând la un miracol: români cerând drepturi și dreptate nu pentru ei înșiși (sub formă de grup militant pentru o cauză, o breaslă, o aripă politică) ci pentru fraţii lor plecaţi departe în lume;

– cum am cântat imnul, cu mii de glasuri, deși nu eram pe stadion;

– cum am simţit amarul deznădejdii, febra așteptării și apoi explozia de bucurie, împărtășită simbolic cu necunoscuţi pe care atunci i-am simţit fraţi;

-cum am scandat cuvinte frumoase și cuvinte urâte, despre lucruri mari și lucruri mici, jos și sus, cum am huiduit și cum am aplaudat;

-cum sub cerul înnegurat de iarnă am știut (fără să vedem) că cerul e albastru;

-cum am simţit mulţimea magnetizată de un om  – parcă puţin rușinat și el de momentul ăsta de efuziune “la prima vedere”;

-cum am văzut o Primă Doamnă mergând liniștită la serviciul ei de profesoară în chiar ziua Victoriei, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat;

-cum am văzut primele mostre de ţară normală, urmărindu-le încă cu teama că e doar un vis frumos și că de mâine, de săptămâna viitoare cei ce ne conduc vor reveni la vechile năravuri (teama persistă, încă voresc prea “la cald”);

In sfârșit, ce vreau să-mi amintesc pentru totdeauna: gândul ce-mi stăruie în minte de duminică încoace; gândul că asta e ţara pe care am iubit-o mereu, în secret, cu obidă, cu rușine, ca într-o relaţie de rudenie și nu de afinitate – și pe care acum o iubesc cu mândrie, cu speranţă, cu încredere. Cu bucuria revederii deși n-am fost despărţiţi nicicând.

Credit Foto: Mediafax.ro, Bogdan Iordache

Insuportabila uşurătate a fiinţei

Etichete

, , , , ,


Insuportabila usuratate 1Există dragoste autentică născută din compasiune? Până unde se întinde graniţa infidelităţii şi câtă corectitudine politică trebuie să existe între iubirea romantică şi atracţia carnală trecătoare? Sunt vieţile noastre o succesiune de repetări ale unor experienţe pe care le-am mai trăit – luaţi ca şi umanitate – şi le vom mai trăi la nesfârşit, ori o cascadă de conjuncturi şi coincindenţe pe care ne clădim destinul?
Astea ar fi câteva dintre întrebările pe care romanul lui Milan Kundera, publicat pentru prima dată în Franţa în 1984, mi le-a ridicat. Pentru mine, valoarea acestei cărţi stă în întrebările pe care ţi le provoacă şi mai puţin în modul în care autorul alege să încerce (sau nu) un răspuns.
Kundera, despre care – spre ruşinea mea – nu ştiam decât că e unul dintre “creatorii realismului magic central european” – s-a dus cu cartea asta direct într-un top trei al scriitorilor mei preferaţi, deşi pe locurile astea se înghesuie, ex aequo, tomurile multe a cel puţin şapte-opt autori ( Mircea Cărtărescu, Gabriel Garçia Marquez, Mario Vargas Llosa, Erich Maria Remarque, Jose Sarramago, Mircea Eliade, Filip Florian, şi lista poate continua cu o întreagă înşiruire de nume, în toată eterogenitatea lor).
Nu voi povesti – aşa cum sper să vă obişnuiesc, pentru a vă determina la grabnică lectură – în recenziile mele rezumatul cărţilor. Vă voi spune doar că în Insuportabila uşurătate a fiinţei veţi găsi un careu de personaje (Tomas, Tereza, Sabina şi Franz), de o fascinantă construcţie narativă şi de o naturaleţe umană care te înduioşează, după cum te şi înfioară pe alocuri. Veţi găsi poveştile de iubire care ne alimentează imaginaţia, dramele unei lumi condamnate la … kitsch totalitar, cum numeşte Kundera comunismul; veţi parcurge reflecţii filosofice profunde, care ne poartă prin lumea ideilor, de la Parmenide la Nietzsche.

Insuportabila usuratate 2

Fragilitatea existenţei, zădărnicia acesteia, anxietatea tăcută ce-şi face simţită prezenţa cotropitoarea abia noaptea, în vis, dragostea ce învinge inexplicabil piedicile meschinăriei şi limitării umane, cam despre asta e vorba în acest roman tulburător de frumos.
Abia în substrat răsar căinţa (Kundera a fost îndelung acuzat în Cehia natală că ar fi colaborat cu poliţia secretă în anii ’50), refuzul autorului de a scrie sentinţe, efortul de a nu judeca critic personajele ci de a le găsi alibiuri perfect umane, a le proteja şi a le conduce inivizibil prin dramele şi bucuriile propriilor existenţe, de o imensă (şi, în acelaşi timp, grea) uşurătate.
Nu ştiu dacă în spatele capodoperei se află un scrib mic, meschin şi care caută să incline, prin romane îndelung meşteşugite balanţa unei existenţe condamnabile printr-un singur gest. Nu ştiu nici dacă valoarea literară a scriitorului Milan Kundera e ştirbită de greşelile din tinereţe ale omului Milan Kundera. Dar ştiu că am citit în Insuportabila uşurătate a fiinţei o sensibilitate aparte, care-mi stăruie încă în minte şi în suflet, la destul timp după ce am închis povestea între copertele ei.

Despre Milan Kundera şi romanul său au mai scris cu folos:

Lenebarbie

The Original Fire

De asemenea, romanul a fost ecranizat în 1988, cu Daniel Day Lewis si Juliette Binoche

Urma – Slide

Etichete

, , ,


 

O să-i ascult pe oamenii ăştia până la sfârşitul zilelor mele.

you want to see me down
crawling on the ground
begging for your help
to be the better man

you want to see me crawl
confused by lack of hope
you’ll get the perfect chance
to prove your style and grace

Well what scares me the most is to lose all that hurts
And what drives me insane is the waste of your games
You got to let it go

you want me in your race
to stay behind your pace
the leader and the clown
I’ll be the smiling one

you want to see me hurt
alone with your support
you need a chance just one
to be the better man

Well what scares me the most is to lose all that hurts
And what drives me insane is the waste of your games

Let it all go, let it all come

Romanţele unei istorii uitate (1)

Etichete

, , , ,


Bunea Mica 1Un sat care a murit tânăr
Voi fi, aproape cu certitudine, ultimul din neamul meu, voi închide istoria unei familii marcate de anonimat, visuri sfărâmate, genii nedescoperite; voi sfârşi, o dată cu propriul sfârşit, scrierea greşită a unui nume pe care acum aproape un secol un conţopist de la starea civilă ni l-a răstălmăcit.
Surorile mele nu vor duce acest nume mai departe. Fratele meu e acum tatăl a două fetiţe, şi nu-şi mai doreşte alţi copii. Un văr ce ne poartă numele pare să fi intrat deja în galeria cu figuri frământate de singurătate ale familiei, torturate de o nebunie interioară destructivă de sine, ostracizată de ceilalţi, repugnându-şi sieşi şi lumii întregi orice veleităţi reproductive.
Iar eu – nu am nicio dorinţă de a perpetua specia. Triumful vegetal şi o mie de ani de linişte să se lase – din parte-mi – peste coşurile de fum ale umanităţii. Rămână doar o mână de cărturari, în buncăre-biblioteci înghiţite de păduri şi de junglă, care să documenteze întregul proces, întru naşterea adevăratului om nou.
Azi l-am descusut, cu rezultate nemulţumitoare, pe tata, cu privire la istoria familiei noastre. Arborele genealogic oral nu merge mai departe de patru generaţii, până la stră-străbunicii mei dinspre tată.
Bunea Mica 2Bunea Mica 4Stră-străbunicul meu, pe numele său Ladislau, a venit la 1861 sau 1866 cu o colonie de maghiari care au fondat satul Bunyaszekszárd (Bunea Mică sau Bunea Ungurească) undeva, la doisprezece kilometri de Făget, în pădurile şi dealurile ce despart Timişul şi Aradul de azi. Se pare că Ladislau a făcut o şcoală comercială la Viena şi a fost întâiul primar al acestui sat fondat de coloniştii pe care i-ar fi adus o baroneasă maghiară.
Satul Bunyaszekszárd a dăinuit până în anii ’80 ai secolului XX, când s-a depopulat încet, până la dispariţie. Din 1995 încoace, în fiecare an, comunitatea din Szekszard (oraşul mamă din Ungaria) vin la Bunea Mică unde au despădurit cimitirul, au ridicat un momument comemorativ şi o clopotniţă pe locul fostei biserici.
Din satul cu 90 de case şi 250 de suflete nu a mai rămas nimic, decât drumul şi florile care continuă să răsară an de an pe locul fostelor grădini şi curţi; lucru curios, satul figurează încă pe harta judeţului Timiş, deşi la ultimele două recensăminte populaţia a fost zero.
Până de curând, asta însemnând undeva în ultimele trei decenii, deoarece eu nu am văzut-o vreodată, bunicul a păstrat o diplomă din piele de viţel ce atesta, se pare, absolvirea de către Ladislau a şcolii vieneze sus-amintite.
Despre soţia lui Ladislau nu ştim decât că a fost moaşă comunală, cu alte cuvinte a ajutat la aducerea pe lume a tuturor bebeluşilor din acest sat aflat la margine de civilizaţie.
Bunea Mica 3Singurele documente care m-ar mai ajuta sa lungesc firul acestei istorii, către originile ei, par a fi catastifele bisericii reformate. Din câte am auzit, o dată cu desfiinţarea satului, registrele bisericii ar fi fost mutate în biserica din Dumbrava, un alt sat de maghiari, unde am fost şi eu botezat, iniţial, ca protestant reformat luteran. Dar vai, şi această biserică s-a închis demult, din lipsa de enoriaşi, sau mai bine zis funcţionează cu intermitenţe, o dată la două săptămâni, când un preot itinerant vine sa oficieze slujba de duminică.
În sensul celălalt, dinspre fiinţele şi lucrurile vii ale acestei istorii, informaţiile se adună şi se încalecă într-un amalgam de adevăr şi legendă ce cuprinde eroi şi lichele, iubiri şi vieţi frânte, pe care le reconstitui încet din discuţiile cu ai mei. Staţi pe-aproape, căci povestea mai are a se spune.

Credit foto: Desculta prin Timisoara 

MagyarVagyok

Îndrăgostiţi cu mâini înaripate / Szárnyaskezű szeretők

Etichete

, ,


Szárnyaskezű szeretők

Elképzelt csók a hatalom
Ez a világ másolt papiron
Lázadtól hűt a nyugalom
S a vére maga-magamon.
Húnyd le most lassan a szemed
Holnap történt meg, mi lepereg
Hozzád ért az órám, s leszakadt
Sírásod mega-megakad.
Nincs álmunk könnyű idején
Nincs kastélyunk hűs kocka kövén
Alszik most kényes bizalom,
Akarod s aka-akarom.
Engedjétek meg ha lehet,
Tárjunk szét szárnyas kezeket
Fentről lássuk meg a helyet, ahol
Robbantunk szeme-szemeket.
Szőlőből bor, ha született
A borból könny, ha született
Belőlünk mit tudsz, mi lehet?
Szorítsd a keze-kezemet.
Jobb lesz jövőre az a baj
Jobb lesz jövőre a tavaly
Rend élén trónol a zavar
Rend élén laza a zavar.
Hús nélkül semmi szerelem,
Hús nélkül semmi szerelem,
Hús nélkül semmi szerelem,
Hús nélkül szere-szerelem.
Cu 5% cunoştinţe de maghiară şi 95% adaptare tradusă şi imaginată (sic!), cam asta-mi spune melodia celor de la Ghymes, unguri slovaci sau slovaci unguri pe care merită să-i auziti cântând

îndrăgostiţi cu mâini înaripate
Puterea-i un sărut imaginar
E-o lume pe o foaie la indigo
Liniştea mi-o sting în jar
Şi sângele ei m-acoperă.

Coboară-ţi pleoapele acum
Ce vei vedea doar mâine s-o-ntâmpla
Timpul meu te-atinge şi din braţe-mi cazi
Groparul s-a oprit în taina sa.

Anul ăsta n-avem vise dulci
Cu vreun castel zâmbind în strada rece
Credinţa noastră-i adormită
Veghind-o amândoi petrecem.

Ai vrea oare să ne laşi
Să-ntindem aripile ce din braţe cresc
Să ne uităm de sus la noi
De unde alţi ochi ne privesc?

Din vin de struguri te-ai născut
Şi tot din el şi lacrima bătrână
Şi orice între noi ar fi
Tu ţine-mă, tu strânge-mă de mână.

La anul tot ce va fi bine
E anul ce-a trecut deja
Înnegurat mă ştiu prea bine
E-un hău ce creşte-n mintea mea.

Fără carne, nu e iubire
Fără ţărână, nu e iubire
Fără sudoare, nu e iubire
Fără carne nu e, nu-i iubire.

Haruki Murakami. 2Q13

Etichete

, , , , ,


Haruki Murakami 2Q13 1Am citit cele trei volume din 1Q84 după ce au aşteptat cuminţi în raft aproape un an de zile să fie cerute şi citite de alţi fani ai autorului.
O poveste ţesută fără grabă, ba chiar prea lent pentru gustul multor critici, un Murakami care ne revelează filă cu filă încă un mastodont de literatură mare, care – paradoxal – deşi poartă eticheta cult, vinde milioane şi milioane de exemplare.
Fix ca în celebra crisalidă de aur descrisă în carte, povestea creşte şi se desparte în zeci de fire distinct, avându-i în centru pe Aomame şi pe Tengo, fata şi băiatul care s-au ţinut de mână la zece ani şi, două decenii mai târziu, se caută cu înfrigurare unul pe celălalt.
Realitatea ce se transform pe nesimţite într-un puzzle ilogic, aprofundarea unor mai vechi teme de interes pentru autor – precum evoluţia sectelor religioase din Japonia – , pasaje îndelungi de policier clasic (şi pe alocuri uşor predictibil), istorii personale repetate precum mantrele şi o Japonie modern care parcă nu-şi mai ţine bine picioarele înfipte în fundul oceanului ci e plimbată de colo-colo ca o insulă plutitoare – astea şi multe altele ar fi ingredientele acestui conglomerat literar complex care e 1Q84.
Pe mine unul, povestea m-a fascinat pe alocuri, m-a plictisit pe câte un colţ de pagină repetat parcă deliberat, m-a lăsat uşor nesatisfăcut fiindcă unele fire narative rămân nesoluţionate, sau nici măcar sugerate. Un caleidoscop, cam ca şi Atlasul norilor , care te lasă cu intrebări fără răspuns, dar şi cu senzaţia că ai în mână o cutie în care zornăie cuvintele şi că depinde de tine să le descifrezi sensurile, reaşezându-le.
Rămâne melancolia uşor dureroasă şi plăcută, atât de specifică lui Murakami, care îi va îndestula pe cititorii săi fideli.
Şi vă mai pot garanta un singur lucru: citind 1Q84 , vă veţi uita întrebători pe cerul senin al serii, să vedeţi dacă nu cumva de pe cer vă privesc două luni, una mare şi albă, cealaltă mică şi verde.

Multilicenţiatul franctiror

Etichete

, ,


Întâmplarea – şi subţirimea constantă a portofelului –  m-au determinat, pentru mine şi angajat de alţii, să scriu până acum 4 lucrări de licenţă:

– propria mea lucrare de diplomă – despre identitatea naţională a basarabenilor prin prisma teoriei discursului;

– rolul contenciosului administrativ în ansamblul statului de drept românesc;

– politica de securitate a României în contextul aderării la structurile euroatlantice;

– paradigma culturală în teoria şi practica traducerii literaturii pentru copii.

Cu alte cuvinte, visul meu anost de universitar cu patalamale s-a împlinit de facto.

Dar ştiu un lucru: nu mai scri încă o lucrare de licenţă nici dacă mă plătiţi câte un gram de aur pe pagină! J

(Deşi…. Dacă stau să mă gândesc mai bine… un gram de aur?!)

Nimic special

Etichete

, , , ,


Nimic special 1În Herăstrău se lasă seara, dogoarea zilei pluteşte leneş deasupra apei şi terasele se umplu una câte una. În parcările înghesuite, motoare puternice se aşează în linie şi din maşinile impunătoare coboară bărbaţi reinventaţi de nişte designeri blazaţi şi femei ale căror picioare pretind covoare roşii pe care să defileze.
Atâta aglomeraţie de branduri nu găseşti decât în mall-urile cele mai garnisite. Bentley, Rolex, Cacharel, Karen Millen, Swarowski, Vuitton, Hugo Boss, Hermes, Gucci, Bigotti, Jaguar, ML-nu ştiu de care.
Pe terasa la care ne aşezăm – şi care şi-a schimbat de curând numele într-o lume a rebranding-ului continuu – pe canapelele opulente bat spoturi de lumină strălucitoare iar lămpile de la mese sunt gândite pentru un singur lucru: aici nu mănânci, nu dansezi, nu vorbeşti. Aici te afişezi. Îţi iei o mină uşor distrată, cu un nasture în plus descheiat la cămaşă, cu mânecile suflecate neglijent peste antebraţe, şi priveşti absent cu un Aperol Spritz în mână.
O congregaţie a plictisului suprem, oameni care îşi glisează degetele încărcate de inele pe smart phone-urile de ultimă generaţie, ce vor intra pe piaţă la toamnă; femei-gazelă ce plutesc fluid spre toalete, fără altă nevoie fiziologică decât cea de a fi văzute, cântărite din priviri.
Se poartă pantaloni scurţi, mulaţi perfect pe forma vulvei, dinspre care se prelinge insidios un trandafir tatuat, amplasat inteligent, cât să captureze privirea beată a matahalei pline de bani de la bar.
În jurul meselor se produce o mişcare browniană, născută ca un big bang tăcut din inerţia de dinainte. Se apropie miezul nopţii, motoarele încep să toarcă din nou ca să-şi ducă stăpânii în cluburi cu lumină difuză şi başi profunzi, ori ca bărbatul cu început de burtă şi alură de moştenitor care le-a văzut pe toate, s-o ducă pe dama cu tatuaj într-o vilă de la marginea oraşului şi să-i dezvelească sfertul de sâni voluminoşi rămas acoperit sub topul imposibil de mic, de fetiţă.
Plecăm într-un club. Undeva, într-un subsol mobilat cu gust, o trupă de cover-uri îi deapănă pe Frank Sinatra, Zucchero, Dusty Springfield. O fătucă dezinvoltă cântă frumos şi clar, cu microfonul într-o mână şi berea în cealaltă. La solo-urile de pian trage din ţigară zâmbindu-i chitaristului care trebuie că-i este şi partener de viaţă.
E mult mai bine. Mintea mi se scufundă încet, fără ifose, în Baccardi Black şi bule de cola. Dansăm. Lumea se îmbată, ora e târzie şi mâine urmează să ne vedem la birou, încercănaţi şi nefericiţi, dar aruncându-ne priviri cu înţeles şi zâmbete ţintite, ca şi cum am împărtăşi vreun secret.
Cât de bine se vinde iluzia faptului că trăim intens, că ne îmbrăcăm elegant, că aruncăm cu banii care ne prisosesc, că am pus o barieră a succesului între noi şi lumea din jur.
Nimic special 2Urc scara, spre aer şi spre un taxi. Creierul mi-e o gelatină populată de mici fulgere nedureroase, dar totul îngheaţă într-o clipită.
Direct pe caldarâm, la umbra unui BMW întunecos, dorm îmbrăţişate două fetiţe, murdare şi slabe. Au picioarele goale şi una dintre ele e înfăşurată literalmente într-un sac de plastic. Murmură ceva în somn. Mă aplec şi le dau o bancnotă care nu le poate spăla trupurile fragile, nu le poate înlocui hainele rupte, nu le poate hrăni dincolo de următoarea masă, nu le poate mângâia, nu le poate şterge lacrimile cu care ochii s-au obişnuit deja.
Dumnezeule, uneori cred că sunt multe locuri pe lumea asta din care ai ales să lipseşti.
În urmă-mi, din clubul subteran, se aud urale. Au adus probabil sticlele de vodcă îmbrăcate în gheaţă, atracţia serii.

Singurătăţi urbane – Motivational shit

Etichete

, , , , , , ,


lightheartednessIubiţi-mă, căci am poveşti să vă spun. Sunt frumos, sunt înalt ca un munte, în albastrul ochilor mei defluiesc lacuri alpine cu apă pură, neîncepută.
Pistruii-mi răzleţi de sub barba de trei zile sunt moştenire de la mama, din vremea când o femeie nu putea să-şi fotografieze copilul nenăscut şi, pe cale de consecinţă, nu-i ştia sexul, hrănindu-l egal, cu picături androginice din propriul pântec. De va fi fată, pistruii ei vor sublinia o notă cochetă, cum numai caucazienii din Nord, la întâlnire cu soarele, pot dezvălui. De va fi băiat, va scrie rânduri debile şi femeile îl vor iubi pentru fragilitatea ca o aură ce-i îmbracă bărbăţia într-o mantie de poet putrezit acum o sută de ani, uscat ca o bucată de pergament ce se va sfărâma la prima suflare, îngropând pentru totdeauna taina.
Dacă vreau, pot fura somnul nopţilor şi să-l scriu, să vă fie de învăţătură. Peste mulţi ani, după ce voi fi murit, pe un disc vechi, ale cărui coduri vor fi decriptate numai de o minte artificial, programată să sape, cu conştiinţă de arheolog în trecutul virtual, se vor găsi zisele mele şi lunaticii viitorului vor încropi poate o biblie în care vorbele-mi vor fi mituri fondatoare.
Dacă vreau, îmi iau rucsacul şi mă urc în primul tren şi nu mai ştiţi nimic de mine şi e mai bine aşa.
Dacă mor acum, rămâne după mine numai iarba asta şi florile pe care stau întins într-un parc de mijloc de mare oraş. Dacă mai trăiesc, va fi una din două/patru: voi muri tânăr/bătrân fără să las nimic decât un minut de gânduri în sufletele câtorva ce-şi vor jura să nu mă uite o vreme; sau, voi muri tânăr/bătrân, aprinzând câte o făclie în minţile şi inimile voastre în vreme ce mă căznesc să-mi aprind o ţigară şi să înţeleg cine sunt.
Câtă înţelepciune întârziată – să pricepi că se poate întâmpla orice şi că ai putea fi o rotiţă, un motoraş sau poate chiar o placă turnantă ori piatra din capul unghiului.
Până una alta, se întâmplă primăvara şi – nu ştiu cum e posibil – sunt fericit-amărui şi pentru câteva ceasuri, măcar, voi putea rosti, cu dicţia cuvenită, briliantul vorbă engliterească: lightheartedness.