Etichete

, , , , ,


       

     De dimineaţă au început să curgă pe e-mail mesaje de Paşti, de la prieteni, colegi sau firme cu care lucrez. Formatul e cel standard: un mesaj scurt, cuprinzând într-o topică variată cuvinte precum liniştepace, lumină, dragi, sănătate, la care se adaugă invariabil o poză cu ouă, iepuraşi, jpeg-uri glossy, de sărbătoare. Nimic de zis, e normal ca oamenii să se folosească de tehnologia multimedia ca să-şi transmită mesaje şi urări pascale. Însă anul acesta, la fel ca de ceva vreme încoace, parcă ne loveşte pe toţi o lipsă de imaginaţie generală. Parcă oamenii nu mai au nimic să-şi spună, preiau mesaje şi expresii gata fabricate şi le dau forward, ştergând grijuliu literele FW din subiectul mailului şi adresa expeditorului precedent. Şi gata. E ca şi cum nu avem nimic de spus despre sărbătoarea aceasta a unui sacrificiu pentru iertare, pace şi linişte, a unui miracol din care nu (mai ştim/vrem să) ne amintim nimic relevant.

            Uitare şi confuzie. Un amic mi-a urat chiar (redau textual): sărbăutori fericite, cu aluzie directă la orgia bahică prin care se va sărbători nu ştiu ce, numai cert că nu învierea Domnului. Dar n-are importanţă ce sărbătorim, important e că bem şi mâncăm, nu?

 

            În jurul meu lumea e plictisită, şefii nu s-au arătat la faţă şi toată lumea ar vrea să plece mai devreme azi, că deh, e coadă la hypermarket şi tre’ să facem aprovizionarea. Să cumpărăm cât mai multe lucruri, cât mai multe obiecte colorate şi mâncare cât pentr-un batalion, de parcă în România se măsoară bunăstarea, succesul, statura morală şi toate trăsăturile pozitive după mărimea sacului de gunoi pe care-l duci la ghenă după petrecere.

            Gospodinele care n-au reuşit să-şi ia concediu astăzi îşi ghid(on)ează la telefon rudele casnice printre rafturile de hypermarket: auzi, iubi, ia şi nişte carne tocată pentru ciorba de perişoare…da, şi-nc-o baterie de vin că ştii că dacă apare Gicu, rade tot, cum a făcut şi anul trecut…nu, măi, ţi-am făcut lista de aseară, de ce naiba ai lăsat-o acasă (n.a. –  naiba e un eufemism pentru ceva mult mai direct, şi de nereprodus într-o zi ca asta).

 

            La radio ni se dau sfaturi să avem grijă cu excesele alimentare. Chestia asta îmi aduce aminte de formatul obişnuit al ştirilor de la TV, care se vor desfăşura după acelaşi scenariu şi anul acesta: informaţii de la serviciul de ambulanţă despre numărul de apeluri de urgenţă cauzate de preamultul sărbătorilor; reportaje despre cum au sărbătorit fotbaliştii şi politicienii Paştele; o ştire despre o cabană de la munte care a ars din temelii şi care – evident – era neasigurată; imagini dintr-un sat din Bucovina unde ziariştii s-au adunat ca la zoo să intervieveze cetăţeni venerabili care păstrează încă tradiţiile. Publicitate.

 

            Vorbim în birou despre Paştele ce stă să vină. Mai puţin despre vacanţele exotice – că-i criză. Subiectul în dezbatere e postul – greşeala mea că l-am adus în discuţie. Aflu că sunt singurul din cinci inşi care a ţinut post în Săptămâna Mare. Deci abia am preluat obiceiul şi deja-s desuet. Paranteză: în familia mea nu se ţine post, nu ştiu de ce, dar n-am ţinut niciodată. Anul acesta, mulţumită Celei-care-mă-suportă/iubeşte-zi-de-zi, am decis că voi ţine post măcar o săptămână, alegând (măcar) acest lucru din suma de gesturi pe care le-aş fi putut face, faţă de această sărbătoare şi faţă de mine. Nu ştiu încă dacă n-am făcut-o doar dintr-un soi de mimetism profan, sper să-mi clarific chestiunea şi să învăţ ceva (cu adevărat) din experienţa asta.

 

            Aseară am vopsit ouă. Am cumpărat vopsea sidefie, metalizată ca un BMW ultimul tip. Pentru un Paşte SF (adică Saint Fiction).

 

Îmi dau seama că par o acritură sceptică. Dar de fapt tot ce îmi doresc este să simt ceea ce n-am mai simţit de multă vreme. Înălţare spirituală, iertare, pace, purificare. Şi cum să obţii asta, dacă la biserica de cartier preotul se ceartă cu unul care a venit deja beat la slujba de înviere, în vreme ce tinerii-creştini-de-o-seară-pe-an chicotesc pe la colţuri sau sparg seminţe vorbind despre scandalul de la comisia centrală a arbitrilor ori despre cât de (ne)vinovat e Becali? Ce bine că plecăm la sat la mamaia. Măcar de n-am părea şi-acolo nişte profani, cu habitudinile noastre metropolitane.

 

Fragmentele de mai sus sunt clipuri fără nici o morală. Deşi mă mănâncă vârfurile degetelor să scriu că suntem un neam de săraci spiritual, cu sufletele în fundul gol. Cu ghiuluri pe degete şi seminţe în buzunar, cu berea aşteptând la rece să ne întoarcem noi de la biserica pe care o vizităm prima oară anul ăsta, cu telefoanele care bipăie continuu. Profanic. Cu memoria ştearsă, cu valorile mult sub nivelul mării.

 

Avem mare nevoie să învăţăm să fim mai buni. Atât am de spus.

 

P.S. Am primit un e-mail –diferit de mesajele de care vorbeam la început – e-mail care, parafrazez, mi-a tras cu tunul în suflet. Îl redau mai jos:

 

Mantuitorul a avut o cruce de lemn si o inima de aur. Azi multi avem cruci de aur si inimi de lemn.

Fie ca in clipa vestirii intr-un glas a Invierii Celui fara de moarte, sa renasca si puterea noastra de a iubi si a ierta.

 

Dumnezeu sa va dea un curcubeu la fiecare furtuna, un zambet la fiecare lacrima, o binecuvantare la fiecare pas, o promisiune la fiecare grija si un raspuns la fiecare intrebare!

Paste Fericit!

 

Anunțuri