Etichete

, , , ,


Tropic_of_capricorn

Henry Miller aşteaptă pe lista mea de lecturi de ani de zile. Acum vreun an am cumpărat Tropicul Cancerului  iar în urmă cu vreo lună a (re)apărut şi Tropicul Capricornului. L-am luat pe acesta din urmă la lectură. Am mai citit Primăvara neagră,  aşa că ştiam, în mare la ce să mă aştept.

 

Exemplarul pe care am pus mâna e ediţia de anul acesta scoasă de Univers, în traducerea Antoanetei Ralian. Pentru diversitate, poza de mai sus este ediţia princeps (sursa imaginii: Wikipedia).

 

Tropicul Capricornului este un roman haotic şi monstrous, portretizând în parte – şi ficţionalizând în altă parte – viaţa de new-yorkez a lui Henry V. Miller, angajat al Western Union, soţ infidel, prieten profitor, filosof de speluncă, scriitor al unei eterne foi albe şi – peste toate – un individ cu o luciditate bolnavă, cu o imaginaţie ca un scalpel ce taie în stereotipurile de carton şi zâmbete false ale unei incipiente societăţi americane a prosperităţii.

 

Cartea asta nu-i pentru pudibonzi, dar cine a citit trei rânduri din Miller ar trebui să ştie asta. De ce  a stârnit Miller atâta vâlvă cu opera sa? Pentru că tipul ăsta şi-a permis să ironizeze (şi pe alocuri să scuipe) cu nonşalanţă  tot ce definea societatea americană a anilor ’30 drept bun, echitabil, moral, dezirabil.

 

Iubit şi urât, atacat, idolatrizat, interzis, acuzat de pornografie, Miller rămâne un scriitor controversat. Când i-am citit prima carte, am fost extaziat. Acum, recunosc că entuziasmul s-a mai domolit; însă în acelaşi timp trebuie să admit că, pentru anii ’30-’40 ai secolului trecut, scriiturile lui au fost adevărate cutremure. Iar dacă vreţi să participaţi la o aventură haotică, ce nu duce nicăieri de fapt, dar e plină de viziuni fosforescente, personaje pitoreşti şi radiografii violent-conştiente ale existenţei, citiţi-l. Proza lui înlocuieşte cu succes dezinhibitorii.

 

“Îi privesc pe amândoi mişcându-se spasmodic, centimetru cu centimetru, pe ringul de dans; se mlădie ca o caracatiţă în rut. Printre tentaculele fâlfâinde, muzica ţâşneşte şi scapără, ba prăvălindu-se într-o cascadă de spermă şi apă de trandafiri, ba readunându-se într-un jet uleios, o coloană fără de picioare menţinându-se vertical, prăbuşindu-se din nou fărămicioasă ca varul, lăsând în urmă-i pe partea de sus a pulpei, o pată fosforescentă,o zebră stand într-un lac de nalbe de aur, cu balamalede gumă şi copite lichefiate, cu sexul dezlegat şi răsucit într-un nod. Pe pardoseala mării, stridiile execută dansul Sfântului Vitus, unele cu fălcile încleştate, altele cu genunchii dublu articulaţi. Muzica e împroşcată cu otravă de şobolani, cu venin de şarpe cu clopoţei, cu răsuflarea fetidă a gardeniei, cu scuipatul iacului sacru, cu sudoarea înţepătoare a moscului, cu nostalgia glasată a leprosului. Muzica e o diaree, un lac de gazolină, duhnind a gândaci de bucătărie şi a urină stătută de cal. Notele tărăgănate sunt spuma şi saliva epilepticului, sudoarea nocturnă a negrului excitat, drăcuit de evrei. În vaietul unsuros al saxofonului colcăie întreaga Americă, în acel scheunat sleit, frânt…”

 

 (Henry Miller, Tropicul Capricornului, pag. 102)

Anunțuri