Etichete

, , , ,


image_11120

 

 

Faptul că la un an de la apariţia în SUA (în româneşte a fost tradus de Iulia Gorzo, şi  a apărut la Humanitas în 2007) penultimul roman al lui Updike a fost publicat în vreo patruzeci de limbi, n-ar trebui să mire pe nimeni. John Updike – dispărut dintre noi la începutul acestui an –  a fost unul dintre ultimii mohicani ai literaturii americane contemporane atât cu Al Doilea Război Mondial şi generaţia beat cât şi cu Elvis, Jacko, Stephen King, Oprah, Chuck Palahniuk & co.

Până acum am citit trei romane de Updike: Centaurul, O lună de duminici şi Teroristul. Subiectele abordate sunt foarte diferite, însă stilul e unul inconfundabil: explorarea acut-conştientă a unor istorii personale, accentual pe detaliile în clar-obscur, portretizarea rafinată a indivizilor-personaje care de la Hemingway sau Faulkner încoace “fac” America.

Teroristul e o poveste de azi despre un adolescent american de origine arabă şi eforturile sale de a-şi păstra credinţa şi puritatea în vâltoarea unei Americi dezorientate, devalorizate şi sufocate de consumism şi superficialitate spirituală. Titlul cărţii şi subiectul ne-ar putea duce cu gândul la un thriller în cel mai pur stil hollywoodian, cu băieţi buni vs. băieţi răi, explozii, efecte speciale şi multă acţiune gata de a fi ecranizată într-un blockbuster. Updike nu ne oferă nimic din toate astea – şi totuşi primim mult mai mult.

Naraţiunea şi ideile din spatele ei se construiesc pe seama unor personaje structurate abil şi însufleţite de o mână sigură: Ahmad, tânărul dezorientat oscilând între ademenirea fericirii pământeşti intruchipate de negresa Joryleen şi promisiunile paradisului coranic declamate grav de imamul Rashid; Levy, evreul de vârsta a doua care pare să nu mai creadă în nimic, nici în Tora, nici în slujba lui de consilier şcolar (un fel de ground zero de unde se ia pulsul haotic al tinerimii americane), nici în căsnicia cu supraponderala Beth.

În jurul lui Ahmad şi al lui Levy gravitează celelalte personaje: Beth, sora ei Hermione, Terry – mama “necredincioasă” a lui Ahmad şi amanta de moment a lui Levy, imamul Rashid, un fel de antiteză a lui Levy, declamând un fanatism pe care nu e în stare să şi-l asume, în vreme ce evreul sexagenar va acţiona cu un fanatism niciodată declarat.

Fundalul relaţiilor dintre personaje îl constituie New Prospect, un oraş mort din New Jersey, suficient de aproape de New York încât să poţi constata de pe un deal absenţa turnurilor gemene în zare şi suficinet de îndepărtat încât din prosperitatea şi forţa Americii să nu rămână decât ambalaje, proiecte încremenite şi destinele plictisite ale unor locuitori resemnaţi. Cu certitudine, New Prospect –  aşa cum îl zugrăveşte Updike – nu şi-a văzut nicicând numele pe vreo broşură turistică şi nici pe hărţile de operaţiuni ale giganţilor economici, oricât de atrăgător i-ar fi numele.

În New Prospect – îşi termină Ahmad liceul, iar Levy încearcă să-l convingă să-şi continue studiile, în vreme ce tânărul pare tot mai atras de preceptele Coranului şi de războiul sfânt împotriva infidelilor. Updike ne prezintă ecuaţiile simple ale unei naţiuni blazate, al cărei rezultat (revoltat) este Ahmad.

“Ahmad gustase din abundenţa americană lingându-i ambalajul. Diavoli, asta păreau a fi aceste pachete multe şi ţipătoare, aceste rafturi înalte cu gadget-uri ieftine, etajerele pline de puterea banului, exprimată în desene păcătoase, care îndemnau masele să cumpere, să consume cât timp lumea mai are încă resurse de consumat, să înfulece din troacă până când moartea va închide gurile lacome pentru totdeauna. În toată strădania asta de a face din săraci datornici, moartea era punctul terminus, tejgheaua pe care răsunau dolarii tot mai puţini. Grăbiţi-vă, cumpăraţi acum, căci plăcerile pure şi simple ale vieţii de apoi sunt doar nişte născociri” (pag. 147)

America –  aşa cum o prezintă un Updike martor peste timp la prefacerile unei naţiuni întregi –  e patria ambalajelor frumos colorate, a promisiunilor alimentate de credite împovărătoare, a destinelor amanetate, a pervertirilor deghizate în libertate. În tot ce face şi spune Ahmad, dar mai ales în tirada lui Charley, libanezul naturalizat – comerciant de mobilă – finanţator al Jihadului şi agent CIA printre rânduri, răzbat îndoielile şi dezamăgirile autorului care a văzut şi altfel de vremuri.

“Te uiţi de douăzeci de ori la aceeaşi reclamă şi vezi cum fiecare secundă a fost gândită la valoarea ei în aur. Sunt pline de ceea ce fizicienii numesc informaţie. Ai fi aflat tu, de exemplu, că americanii sunt aşa de bolnavi, plini de indigestie, impotenţă şi chelie, că fac pe ei tot timpul şi-i doare curul, dacă nu te-ai fi uitat la reclame? Ştiu că zici că nu prea te uiţi, dar chiar n-ar trebui să ratezi reclama aia la Ex-Lax, cu bunăciunea aia cu păr lung şi drept şi dinţi mari, de englezoaică; se uită în obiectiv şi-ţi spune ţie, numai ţie, care stai acolo cu punga ta de Fritos, că are o slăbiciune pentru junk food – slabă moartă, dar cu o slăbiciune pentru junk food, chipurile – şi că uneori trebuie să combată constipaţia. Câţi ani să aibă? Dacă are douăzeci şi cinci – şi la fel de în formă ca Lance Armstrong şi poţi fi sigur că n-a ratat nici o căcare în viaţa ei, dar directorul de la Ex-Lax vrea ca bătrânicile noastre să nu se ruşineze de colonel lor astupat. ,,Uite”, le spune directorul de la Ex-Lax, ,,chiar şi o gagică de-asta mişto nu se poate căca întotdeauna sau n-are mereu chiloţii uscaţi pe terenul de golf sau hemoroizii îi strică şi ei ziua la tribună, când merge la meci; aşa că, mamaie, nu eşti un gunoi bătrân pe făraş, eşti în aceeaşi oală cu gagicuţele astea tinere şi meseriaşe.” (pag. 168)

Ar mai fi multe de spus; povestea escaladează pe măsură ce întorci paginile, într-o intrigă ce se ţese, mereu neaşteptat (relaţia lui Levy cu Terry, decizia radicală a lui Ahmad şi încercările fostului său consilier şcolar de a-l face să se răzgândească, etc.), apropiind deznodământul într-o cavalcadă în care evenimentele se derulează tot mai rapid.

Întrebarea nu e dacă evreul-aproape-pensionar va reuşi să oprească arabul-fost-elev să detoneze un camion plin cu explozibil în tunelul cel mai circulat de pe drumul spre NY. Întrebarea pe care cred că autorul o adresează în subtext este dacă părinţii mai au ceva bun de transmis copiilor, dacă profesorii mai pot să transfere valoare elevilor, dacă îndrumătorii vor fi capabili să-i mai salveze pe cei rătăciţi altundeva decât în cărţi, într-o lume lipsită de repere.

Cartea lui John Updike e o poveste plină de sensuri, un raport lucid dar nu tendenţios asupra lumii în care trăim şi a valorilor după care ne croim existenţele. Totul drapat într-o poveste plină de suspans, sub cerul mereu promiţător al Americii.

Anunțuri