Etichete

, , , , , ,


sint o baba comunista

Pe Dan Lungu l-am “cunoscut” târziu, adică anul acesta când am început să (re)descopăr cu plăcere (şi tot târziu) că la rafturile cu literatură română de la Cărtureşti, sau mă rog, de la orice librărie care are un raft cu literatură română, e prezentă o constelaţie de scriitori mai mult sau mai puţin cunoscuţi care au transformat scrisul românesc în altceva. Un altceva care pe mine unul mă îndeamnă, la fiecare salariu să mă duc glonţ la acele rafturi cu volume de autori români contemporani. Iar Dan Lungu e unul dintre ei.

Prima carte a sa pe care am citit-o este Proză cu amănuntul, despre care voi face vorbire în altă zi fiindcă pentru mine colecţia aceea de povestiri seamănă mai mult unui exerciţiu literar, unui antrenament în ale scrisului, precursor romanului savuros despre care vreau să scriu aici.

Sînt o babă comunistă! e o incursiune plină de umor dar şi de ironie amară în lumea tranziţiei, în fâşia gri, uneori tragicomică a unei Românii marcate de zbaterile pentru schimbare şi convulsiile unui sistem politic şi social oficial decedat, dar care subzistă încă la nivelul profund al mentalităţilor şi atitudinilor.

Emilia Apostoae e o femeie în vârstă, cu o istorie personală ce poate fi considerată etalon pentru o mare parte a generaţiilor care s-au născut şi au trăit în ultimele trei sau patru decade înainte de ‘89 : născută la sat, de fapt în satul românesc standard, cu o existenţă precară şi lipsită de perspective până când mirajul Oraşului o îndeamnă să-şi caute norocul departe de casa părintească; o şcoală profesională, beneficiile minimale ale vieţii de oraş, un soţ care împărtăşeşte aceeaşi origine socială sănătoasă şi până la un punct aceleaşi aspiraţii, munca la fabrică, un copil, jongleriile cotidiene care să te ţină pe linia de plutire sau chiar mai sus de ea într-o lume marcată de uniformizare, arbitrar şi un suprarealism devenit normă zilnică. Apoi vine Revoluţia, schimbarea aşteptată de toţi şi după foarte puţin timp privită confuz de cei care, ca şi Emilia, realizează cu nostalgie că existenţele lor acumulează nesiguranţă, că lumea cea nouă îi plasează undeva la margine, că schimbarea nu le împlineşte aşteptările, că înainte era mai bine.

Romanul lui Dan Lungu şi personajul său central fac o radiografie a comunismului, predau o lecţie distractivă, pentru cei tineri mai ales, despre cum era îainte. Spun asta deoarece pentru toţi ce care au apucat măcar să devină pionieri şi eventual au mai citit şi o carte de istorie recentă, tablourile zugrăvite de Lungu sunt cunoscute. Personal, cunoşteam într-o formă sau alta cam toate poveştile hazoase şi bancurile pe care autorul le stilizează si le  însufleţeşte prin vocile unor personaje emblematice (nea Mitu, spre exemplu). Asta nu înseamnă nici pe departe că subiectele tratate în această carte sunt perimate. Mai mult, dacă te-ai născut în ’90 sau după, cartea asta îţi va folosi mai mult decât orice lecţie de istorie sau emisiune de la TV. Dan Lungu face prin Sînt o babă comunistă! , o rememorare necesară a unor realităţi încă extrem de actuale şi în consecinţă inepuizabile. Adică, ceva similar cu ce se întâmplă în  cinematografia românească de după 2000, unde vedem din diverse unghiuri, istoria noastră recentă.

Îmi pare rău dacă aţi citit articolul ăsta sperând să găsiţi un comentariu literar sau vreo bucată de critică spilcuită. Nu vă spun mai multe, fiindcă ar însemna să vă dezvălui detalii care v-ar omorî plăcerea lecturii. Îmi permit doar să citez câteva pasaje, aşa ca un teaser, şi să vă îndemn cât se poate de clar: Tovarăşi, este imperativ necesar să vă deplasaţi de urgenţă în librării, în mod organizat şi solidar, pentru achiziţionarea cărţii lui Dan Lungu. Costă cât trei beri şi apărut în 2007 în colecţia excelentă de autori români “Ego. Proză”, coordonată de  Lucian Dan Teodorovici, la Editura Polirom.

*

Pentru noi, nu membrii de partid era comuniştii, ci politrucii şi habotnicii. Pe ăştia nu-i regretam. Acum comuniştii era cei care au minţit, au luat cu de-a sila, au băgat la închisoare, au torturat şi multe altele. Eu nu mă număram nici printre unii, nici printre alţii. Eu ce fel de comunistă eram? Dacă aceia erau comuniştii, atunci înseamnă că eu vreau un communism fără comunişti? Dar era posibil un comunism fără comunişti “din aceia”? Dacă nu, mai voiam eu comunism? Dacă numai aceia era comuniştii, atunci nu mai voiam să fiu comunistă. Nu mai voiam să fiu, dar eram. Se poate să fii fără să vrei să fii? (…)

A doua zi dimineaţa, luni, m-am trezit anormal de târziu. Când am deschis ochii, un copil striga afară:

– Hai, bă, nu fi comunist, dă şi mie o tură bicicleta!”

Am zâmbit strâmb. (pag. 67-68)

*

–         Dar cele şapte minuni ale comunismului le ştiţi care-s?

–         Nuuu! se strigă în cor.

–         Unu: în România toată lumea are serviciu. Doi: deşi toată lumea are serviciu, nimeni nu munceşte. Trei: deşi nimeni nu munceşte, planul se face peste 100%. Patru: deşi planul se face peste 100%, magazinele sunt goale. Cinci: deşi magazinele sunt goale, toată lumea are ce mânca. Şase: deşi toată lumea are ce mânca, nimeni nu e mulţumit. Şapte: deşi nimeni nu e mulţumit, toată lumea aplaudă. (pag. 103).

*

(întrucât urmează să vină Ceauşescu în vizită, toată fabrica primeşte echipamente noi şi complete de lucru, n.m.):

Apare nea Mitu, cu cască pe cap, ochelari de protecţie, şorţ şi mănuşi grosolane, din piele de porc. Merge legănat, cu mâinile la distanţă de corp, ca şi cum ar vrea să se bată cu cineva.

– Mă numesc Dumitru Prunariu, zice el, primul român care a fost în cosmos. În acest moment solemn, vreau să vă transmit salutările marţienilor prieteni. (pag. 174)

 

Anunțuri