Etichete

, , ,


pasare_pe_sarma

Am cumpărat O pasăre pe sârmă, romanul Ioanei Nicolaie, fiindcă am citit vreo două recenzii, nici una hotărât favorabilă (s-a vehiculat că unii critici ar fi atacat-o ca să-l atingă de fapt pe Mircea Cărtărescu) – recenzii care m-au făcut curios. Mă rog, una dintre dimensiunile curiozităţii mele era ,să zicem, normală (oare cum scrie proză o poetă?), pe când cealaltă era puerilă (oare cum scrie proză soţia lui Mircea Cărtărescu?). Puerilă sau nu, sunt sigur că e o întrebare care le-a trecut prin minte multora dintre cititorii cărţii. Ei bine, mi-am satisfăcut ambele curiozităţi.

          Lectura, oricât de lent/leneş cititor aş fi eu, a curs repede, mi-a luat vreo trei dimineţi în tramvai, în drum spre muncă. Iar povestea… dar mai bine să vă spun prima dată despre controversele şi diferendele de opinie pe care le-am avut cu Brightie. După ce-am citit cartea amândoi, eu – entuziasmat peste măsură iar jumătatea mea – fără aşteptări definite altfel decât prin exclamaţiile mele, rezultatul a fost de 1-1. Adică eu am rămas entuziasmat şi după final, pe când Brigtie mi-a expus, cu o claritate de editor antrenat, minusurile: povestea n-are substanţă, personajele n-au/nu exprimă sentimente, naraţiunea e uniformă, finalul – pe nicăieri. Cum niciodată nu m-am priceput să-mi combat (eficient) jumătatea, am zis eh, de gustibus. Mi-e unul mi-a plăcut foarte mult. Iată şi de ce.

          O pasăre pe sârmă spune povestea unei fete din provincie care vine în Bucureşti la facultate. Mirajul Oraşului, teama de necunoscut, o iubire, lupta pentru a supravieţui, viaţa la cămin, dezamăgirile “de tranziţie” ale tinerilor români adunate în două decenii de după Revoluţie şi iarăşi lupta pentru supravieţuire. Cam asta se întâmplă, generic, în carte. Nu ştiu să vă spun dacă o să vă placă sau nu, dar de un lucru sunt sigur: Povestea din O pasăre pe sârmă şi personajele sale, sunt un punct de referinţă pentru existenţele noastre, ale tinerilor care ne-am pus speranţele la zid în România ultimilor douăzeci de ani. În opinia mea, opt tineri din zece n-au cum să nu se identifice cu personajele Ioanei Nicolaie, cu trăirile, cu faptele şi cu gândurile lor. Şi asta transformă un – să-i zicem minimalism de construcţie a personajelor, o precaritate în conturul figurilor pe care le urmărim printre rânduri într-o calitate: aceea că trăsăturile neaccentuate ale personajelor ne permit să le luăm drept etaloane. (Acum n-o să pretind că exact asta a vrut autoarea, însă aşa interpretez eu; personaje conturate suficient de adânc încât să susţină coerent acţiunea, şi simultan îndeajuns de nespecifice cât să permită declanşarea empatiei cititorului şi identificarea acestuia cu ele).

          Măcar pentru această mostră de istorie prin eşantionare a generaţiilor ’80-2000 merită să citiţi cartea Ioanei Nicolaie. Iar în ce priveşte curiozităţile de mai sus, vă pot spune că n-am găsit similitudini între scrisul ei şi cel al lui Mircea Cărtărescu, deşi n-ar fi fost chiar absurd ca cele două voci singulare să cunoască şi pasaje tangenţiale uneori. Şi în fine, nu că poezia n-are ce căuta în proză, dar O pasăre pe sârmă nu-i o carte care să poarte un excesiv balast liric, cum se întâmplă cu unii poeţi care încep să scrie proză. E un roman pe care-l veţi găsi legitim între titlurile valoroase de proză contemporană românească şi vi-l recomand cu toată căldura. O s-aveţi parte de nostalgia studenţiei, de picături de dragoste presărate pagină cu pagină prin deşertul vieţii de zi cu zi din Bucureşti, ici-colo suspans, dulceaţă de portocale, “contrabandişti” de cămin, o maşină de scris trădătoare şi multe altele…

Anunțuri