Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , ,


Filmele  având ca subiect Holocaustul au împânzit cinematografia ultimilor două decenii. Îmi vin imediat în minte două superproducții (Lista lui Schindler, Amen) care au au dus la apariția unui adevărat subgen, acela al filmelor ce prezintă tragedia evreiască în timpul WW2. Criticate, controversate dar şi premiate, ambele au avut un uriaş succes de box office, scriind rețeta pentru o mulțime de alte filme cu aceeaşi temă, care au au sfârşit prin a sufoca, pe mine, cel puțin. Sunt amator de filme istorice, accept cu interes fațetele diferite ale aceleiaşi poveşti, dar clişeizarea filmelor “cu evrei” m-a adus la exasperare în aşa hal, încât am început să resimt un rău aproape fizic la fiecare nouă vizionare. E vorba de rememorarea la nesfârşit a aceleiaşi tragedii –  ghetourile, camioanele, trenurile morții, milioanele de victime, răul banalizat, oroarea, absurdul absolut. E vorba, dacă vreți, de acea lege psihologică ce spune că dacă acționezi de suficiente ori cu un stimul asupra unui receptor, vei sfârşi prin a-l amorți, prin a-i anula reacția aşteptată.

Mi-am dorit ani de zile să văd un film în care evreul stigmatizat de toți iese din scenariul predestinat, în care naziştii cu câini-lupi şi mantale din piele neagră sunt înfrânți, în care nu-s bucuros la sfârşit doar fiindcă ştiu că până la urmă faptul în sine de a vedea filmul e o atestare a victoriei victimelor asupra călăilor, ci am satisfacția  – chiar şi ficțională –  că victimele s-au ridicat de jos şi le-au dat călăilor un şut care i-a aruncat până în cosmos.

Ei bine, scrierea de azi e despre trei filme ce redefinesc profilul clasic al cinematografiei având ca subiect Holocaustul. Trei filme care ne ajută să păstrăm în memorie istoria de acum şapte decenii, s-o putem digera – păstrându-ne în acelaşi timp judecata – subiectivă, dar relativ corectă –  asupra evenimentelor. Trei filme în care, cel puțin aparent, “Jews kick ass”, fără să fie coborâtă în derizoriu drama, dar inventând o revanşă fictivă, sublimată peste timp, menită să reechilibreze emoțional spectatorul, să revigoreze povestea, să dea uşurarea  imensă pe care o dă simplul gând la “ce-ar fi fost dacă…” Să transforme resemnarea în sfidare, victima într-un ticălos lipsit de glorie (dar care, o, da!, răspunde cu aceeaşi monedă), să preschimbe trenurile morții într-un unic tren al vieții.

*

Defiance/Sfidare, filmul din 2008 al lui Edward Zwick (Glory, Blood Diamond, The Last Samurai) spune povestea a patru frați evrei care se ascund în pădurile Bielorusiei ocupate de nazişti; frați decişi să lupte şi să reziste în vreme ce congenerii lor sunt trimişi în lagărele de exterminare, iar toată Europa este zdruncinată de maşina de război germană. Controversată din punct de vedere strict istoric, povestea este inspirată din fapte reale, însă filmul a iscat dezbateri aprinse legate de veridicitatea scenariului. S-a spus că frații Bielski (interpretați de Daniel Craig, Liev Schreiber şi Jamie Bell, plus mezinul al cărui nume nu l-am reținut) n-au fost decât nişte bandiți aciuați în pădurea Lipiczanska, că n-au existat confruntări cu armata germană de amploarea celor cuprinse în film etc. Ce e important de reținut în ce priveşte narațiunea, este că pe parcursul anilor 1941-1945, frații Bielski au reuşit să închege un nucleu de supraviețuire care a salvat viața a peste 1200 de evrei. Comunitatea formată în pădure a ajuns la dimensiunile unui sat măricel, reuşind să supraviețuiască atât prigoanei germane cât şi grupărilor violente de partizani ai Armatei Roşii răsfirați în spatele frontului. E o poveste care te ține cu sufletul la gură, rivalitatea şi împăcarea, răzbunarea şi dreptatea, voința de a trăi, determinarea  şi dragostea de semeni sunt toate ingrediente pentru două ore de film bun, sau mă rog, două ore care te lasă cu senzația imediată că-i un film cu minusuri nesemnificative.

Daniel Craig alias Tuvia Bielski (alias Mr. James Bond în timpul liber) arată stofă de actor mare, jucând cu o expresivitate nemaiîntâlnită la un obişnuit al filmelor de acțiune. Până şi-n crispare e expresiv, are  privirea de oțel albastru (de parcă-i un neamț covertit la cauza sionistă) şi un accent rusesc negreşit, extrem de autentic. Îl secondează fratele risipitor, jucat la fel de convingător de Liev Schreiber (Zus Bielski), alcătuind un cuplu de forță care face practic filmul, dincolo de replici şi de scenariu. Povestea pe care cei doi o redau este confruntarea a două viziuni: una e centrată pe utilitarism, pe binele comunității, pe nevoia de supraviețuire (întruchipată de Tuvia, devenit lider al comunității de evrei bolnavi, înfometați, disperați, –  un soi de Moise, păstrând proporțiile); cealaltă viziune e bazată pe luptă, pe revanşă, pe răzbunare cu orice preț (întruchipată în gruparea paramilitară întemeiată de Zus, care părăseşte satul din pădure pentru a ieşi “să ucidă nemți”). Sunt practic, două modalități diferite de a gestiona absurdul existenței, destinul care pare implacabil, două abordări ce converg într-un deznodământ la care scenaristul n-a trebuit să recurgă artificii, realitatea i-a dat suficient suspans şi dramatism.

Două scene mi-au reținut atenția în mod deosebit: prima prezintă în paralel nunta lui Asael, al treilea frate, în mijlocul comunității din pădure, un moment de relaş şi normalitate într-o lume nebună, şi atacul sângeros al bandei lui Zus asupra unei patrule germane. Cadrele se succedă rapid, ici o nuntă în inima pădurii, oameni dansând în ninsoare, colo mitraliere răpăind într-o încleştare ce însângerează acelaşi peisaj imaculat.

A doua scenă e cea în care satul e descoperit şi o divizie germană îi urmăreşte pe fugari. Ajunşi la liziera pădurii, aceştia descoperă o imensă mlaştină  care pare de netrecut, şi se prăbuşesc resemnați pe margini până când acelaşi Asael (Jamie Bell nu a stat deloc în umbra lui Craig sau a lui Schreiber) le spune: “Ce mai aşteptați? Haideți, să trecem! Nimic nu-i imposibil. Dumnezeu nu va despărți apele astea pentru noi; o vom face noi înşine. Împreună.”

*

Inglorious Basterds/Ticăloşi fără glorie, (2009) e o capodoperă “monstruoasă” (două ore şi jumătate, varianta “tăiată”, o punere în scenă în cinci acte), în cel mai pur stil Quentin Tarantino. Un western spaghetti în decorul Franței ocupate, cu protagonişti care mai de care, cu un scenariu rescris de trei ori în zece ani, o ucronie tragicomică cum iarăşi numai creatorul lui Pulp Fiction era capabil. Credeți-mă, n-ați văzut aşa ceva, şi nu există trailer din care să vă faceți o cât de mică idee asupra acestui film.

Povestea celor cinci acte e cam aşa: în 1941 în Franța, colonelul SS Hans Landa (Cristoph Waltz) soseşte la casa unui fermier bănuit că ar ascunde evrei. Urmează vreo douăzeci de minute de dialog memorabil, inutil şi de nedorit să intrăm în amănunte ca să nu stricăm plăcerea (re)vizionării, de reținut două personaje – colonelul SS şi fiica familiei de evrei, Shoshana (Mélanie Laurent). Trei ani mai târziu, în Italia, lt. Aldo Raine (Brad Pitt) recrutează câțiva soldați de origine evreiască (nu toți), puşi pe rele (toți), având ca scop să ucidă şi să scalpeze cât mai mulți germani (inclusiv pe Hitler, dacă s-o ivi ocazia). Capitolul trei ne duce tot în 1944, de data asta la Paris, unde Shoshana se ascunde sub nume fals şi deține un cinematograf. Unui lunetist neamț (Friedrich Zoller), erou de război (e jucat de băiatul ăla din Good Bye, Lenin, nu mai ştiu cum îl cheamă) i se aprind călcâiele după Shoshana şi fiindcă tot urmează să se lanseze un film de propagandă menit să-i descrie faptele de arme, îl convinge pe Goebbels (da, taman ministrul nazist al propagandei) să prezinte premiera tocmai în cinematograful Shoshanei. Atât Shoshana cât şi “ticăloşii” lui Pitt află că va avea loc acest eveniment unic care va strânge toate notabilitățile naziste la un loc – inclusiv Hitler –  şi concep două planuri de a pune în practică ceva fabulos: un atentat care să decapiteze întreaga conducere germană şi să stopeze războiul (astea-s ultimele două “acte” ale epopeii). Pentru cei care n-ați văzut filmul, nu-i de dorit să continuu povestea, suficient să vă spun din nou: n-ați mai văzut aşa ceva.

Ticăloşi fără glorie abundă în scene memorabile, dialoguri savuroase, personaje extrem de bine construite şi o derulare abracadabrantă a acțiunii. Ies în evidență personajul Hans Landa cu care Cristoph Waltz a primit premiul pentru cel mai bun actor la Cannes [later edit: Waltz a luat si Oscarul si daca s-ar acorda vreun premiu intergalactic l-ar merita si pe ala], Shoshana (Mélanie Laurent, o apariție extrem de proaspătă, deşi nu mi-e cunoscută această blondină care aduce puțin a regretata Brittany Murphy) şi locotenentul Raine jucat de un Brad Pitt care ne arată că şi “sexuozitățile” masculine de la Hollywood sunt capabile de roluri profunde, chiar dacă în cazul de față prin profund înțelegem o brută însetată de sânge, scăpată de pe străzile din Brooklyn în no man’s land-ul Franței din zilele invaziei aliate.

Ticăloşi fără glorie e un film care te eviscerează emoțional, deşi nu vezi nici un metru de sârmă ghimpată ori vreo baracă de lagăr. E un alt film în care “Jews kick ass” şi-s convins că Tarantino s-a gândit la asta când l-a scris, în care victimele îşi primesc şansa ficțională de a rescrie istoria la modul epic – monumental, în care intriga răsuceşte deznodământul şi face incredibilul, dacă nu probabil, atunci măcar posibil.

*

Bun. Mi-am zis că trebuie să dau drumul la o secțiune specială pe blogul ăsta, ceva de genul “români de care-s tare mândru, da’ mi-e ruşine că aici, în țara mea, nu-s prețuiți şi n-am auzit de ei mai devreme”. Regizorul român Radu Mihăileanu ar fi printre primii pe listă. Am văzut  filmul său, Train de vie/ Trenul vieții , la 12 ani de la apariție, probabil fiindcă acum doişpe ani eram prea cu caş la gură, dar şi pentru că în ăştia doişpe ani s-au spus puține despre Radu Mihăileanu la noi, în țara lui natală. Fiindcă articolul ăsta nu-i despre el, ci despre trei filme având ca subiect Holocaustul,  îmi notez mental să scriu cât de curând despre acest regizor şi despre alți români care merită a fi mai bine cunoscuți.

Am îndoieli, acum pe final, dacă e bine să includ Trenul vieții în tripticul cu Defiance şi Inglorious Basterds. Asta deoarece filmul lui Mihăileanu pare a fi de cu totul altă factură. E un film sensibil, o dramă în travesti comic, o parabolă pe care unele voci au încercat s-o demonetizeze susținând că metafora trenului e un clişeu, uitând însă rolul central pe care trenurile l-ar ocupa într-o iconografie ad hoc a Holocaustului.

Distribuția filmului – în afara celor câțiva actori români – e cvasinecunoscută, cel puțin pentru mine, care n-am un dicționar de actori contemporani în bibiotecă. Însă actorii au lucrat pe un material minunat, o poveste excelentă din lumea lui “ce-ar fi fost dacă…”, orchestrată magistral de un regizor care nu ezită să transfigureze spectatorul, să-i imprime pe chip masca duală a zâmbetului şi a lacrimei. La propriu, Trenul vieții te face să râzi cu un ochi şi să plângi cu celălalt.

Povestea e genială: într-o seară din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, undeva în Europa de Est, nebunul satului (Schlomo) aduce comunității vestea că germanii deportează evreii din satele vecine şi îi ucid pe cei care nu se supun. Consiliul bătrânilor se reuneşte, în frunte cu rabinul, în miez de noapte. Dezbaterea se prelungeşte steril – suntem deja de minute bune  într-un umor care naşte hohote de râs – dar spre dimineață apare şi ideea salvatoare, de la cine altul dacă nu tocmai de la acelaşi Schlomo. Planul de salvare este ingenios. Întreg satul va organiza un tren fals de deportați; toți se vor deghiza –  în soldați şi ofițeri germani, în mecanici şi, evident, în deportați. Apoi un tren cumpărat din avuția întregii comunități îi va duce, într-un drum al exodului şi al izbăvirii, peste liniile germane şi ruseşti spre țara făgăduinței, Israel via URSS. Pregătiri înfrigurate, o mulțime de situații comice, muzică de Bregovic şi un drum cu peripeții de basm spre libertate şi siguranță. Nu poți să nu-i iubeşti pe aceşti oameni, să nu râzi şi să nu plângi împreună cu ei, să nu ajungi să crezi că vor izbândi şi vor reuşi evadarea secolului, fuga de pe un continent ostil într-un tren al vieții spre o lume a păcii. Crezi în ei, crezi că binele va învinge răul, iar regizorul e aliatul tău până la final. Finalul, deznodământul, denedescrisul punct terminus care te lasă mut fiindcă trenul lor, al evreilor, al lui Radu Mihăileanu, al vieții –  ți se duce direct în inimă. Nu vă pot povesti acest film, TREBUIE să-l vedeți.

Am văzut cele trei filme în aceeaşi ordine în care am scris aici despre ele. După cel de-al treilea, nu mai ştiu ce au în comun, fiindcă în Trenul vieții, evreii nu trag şuturi nimănui, n-au polițe de plătit, nu iau puşca în mână. Rescriu însă istoria, îşi reclamă dreptul la libertate, caută locul cu libertate, chiar dacă ea se găseşte numai între liniile frontului, aşa cum amar subliniază unul dintre personaje.

O vizionare, două, trei, nu-s de ajuns ca să poți cuprinde în cuvinte profunzimea dialogurilor, a trăirilor pe care personajele lui Mihăileanu le au. Dacă încă nu v-ați hotărât să vedeți acest film iată câteva mostre de aforisme/replici memorabile:

[despre umorul evreiesc]:

“Umorul evreiesc e ca umorul nemțesc…dar cu haz.”

[pe când sătenii se ceartă cine să se deghizeze în ofițeri germani şi cine să joace rolul deportaților]:

“Neamț nu ajunge cine vrea! Neamț ajunge cine merită, cine munceşte pentru asta!”

[la sfat]:

“Nu putem gândi fără să vorbim.”

[despre curentele marxiste care străbăteau societatea evreiască a vremii]:

“Ce însurătoare? Nu sunt disponibil, m-am însurat cu partidul.”

sau

“-Fii ideologul nostru.

-Dar nu l-am citit pe Marx!

-Nici noi, dar o să-l scrii tu…”

sau

“Fiule, fii comunist, dar redevino om.”

[un dialog cu Schlomo]:

“-Cum ai devenit nebun?

-De fapt am vrut să devin rabin, dar postul era ocupat, aşa că am devenit nebun ca să nu înnebunească ceilalți.”

[şi în fine, despre Dumnezeu, absolut sclipitor]:

“Dumnezeu se îndoieşte de existența omului.”

“Omul a scris Biblia din egoism, ca să nu fie uitat de Dumnezeu…”

Anunțuri