Etichete

, , , , ,


Există un soi de filme pe care nu le poți categorisi. Adică filme care sunt şi în acelaşi timp nu sunt comedii romantice, sentimentale, despre viață şi relațiile între oameni, bla, bla, bla. Adam (2009, scenariu şi regie Max Mayer) e genul ăsta de film. În care e vorba de un tip pe nume – evident – Adam, care suferă de sindromul Asperger, adică mai pe scurt, nu prea-i capabil să lege relații cu cei din jur fiindcă are slabe abilități empatice şi  de comunicare non-verbală. Şi mai pe româneşte, acest tip  stă pe scările la intrarea într-un bloc, cu un laptop în brațe, studiind nu ştiu ce hartă stelară; o tipă frumoasă (asta e Beth, a.k.a. Rose Byrne) aşa cum trebuie să fie în filmele de duminică seara, apare trăgând cu greu de-un troller, pe scări. La care tipul nu face nimic, îşi vede de ale lui fiindcă el are Asperger şi nu-i capabil să judece situația nici cavalereşte, nici empatic, nicicum. Dacă relația începe cu stângul, sau mă rog, cu fundul pe trepte şi-n nesimțire,  din una în alta, între cei doi se înfiripă ceva, el cu stelele, ea cu cărțile pentru copii, el ciudat şi drăguțel şi aiurit, ea gata să pună mâna pe făraş şi să-l vindece pe băiat de toate hibele. Şi plecăm într-o călătorie la capătul căreia, evident că frumoasa n-ar cum să-i dea papucii bolnavului psihic, fiindcă n-ar fi “psychically” corect. Sau?

  Văd că am cam dat-o în mişto-uri, dar filmul merită văzut. E ceva mai mult decât un film drăguț, mai mult decât o romanță de duminică seara. E despre fluturii pe care-i ai când cunoşti o persoană care ar putea fi persoana Aceea, despre nesiguranța şi teama de a te lăsa în mrejele dragostei şi curajul de a-ți asuma că vrei ca tu să faci parte din viața cuiva şi el/ea din viața ta. Pe bune.

P.S.: M-a enervat totuşi negrul din film. De ce în toate filmele cu schepsis trebuie să apară câte un negru sfătos care are rol de părinte-surogat, psiholog amator şi zicător de replici paterne fără de care n-ai fi în stare să-ți iei inima în dinți şi să alergi după femeia iubită? Divaghez de la acest film dar nu vi se pare că aceşti negri-clişeu sunt un ingredient politic în filmele americane? Îmi şi vin în cap câteva exemple: un negru care ți-a cunoscut părinții şi-ți povesteşte chestii despre ei, chiar de vrei sau nu; care-ți vinde hot-dog la colț de stradă şi-ți mai bagă câte-o replică memorabilă; care-ți explică cât se poate de clar că trăieşti în matrice şi că el e Laurence Fishburne şi trebuie neapărat să-ți iei parpalac de piele şi ochelari de soare ca ai lui. Nu mă luați în seamă, îmi plag actorii negri. De fapt, doar trei dintre ei. Denzel, Morgan şi Samuel L.

Anunțuri