Etichete

, , , ,


1912
În acea zi de sâmbătă magnoliile uriaşe de pe strada Basin îşi dădeau întâlnire cu vara. Florile cele mai frumoase le găseşti în cimitire, rădăcinile lor fragile înaintând nesăţioase în pământul reavăn şi aspirând seva tuturor viselor îngropate pentru vecie, sau la poarta caselor de toleranţă, unde porţile ruginite de fier forjat poartă cupole de plante ce se mişcă imperceptibil în adierea vântului.
De la colţul străzii Conti, străjuit de o casă cubică şi lipsită de personalitate, un singur bărbat trecea graniţa imaginară ce despărţea societatea respectabilă din New Orleans de districtul plăcerilor. De cincisprezece ani, de la ordonanţa onorabilului Alderman Sidney Story, consiliul civil stabilise patrulaterul în care oraşul putea să-şi tranzacţioneze plăcerile vinovate: de la North Robertson şi North Basin, până la Customhouse şi strada St. Louis. Aşa se născuse Storyville, unde găseai înşirate casele de toleranţă ale oraşului, cu madame creole, pianişti negri, fete de consum din toate colţurile lumii şi copii din flori, florile care înmiresmau totul cu un parfum paradisiac.
Să fi fost orele unsprezece. La ora asta a dimineţii, într-o zi de sâmbătă, saloanele şi casele de plăceri erau încă încremenite în tăcerea de după o noapte agitată. Fetele se odihneau în alcovurile întunecate de draperiil grele si obloane trase peste ferestrele rămase deschise ca să lase înauntru răcoarea sărată a Pacificului. Doar în spate, în dependinţele locatarelor, servitoarele, bucătăresele, spălătoresele îşi începuseră ziua de muncă auxiliară în folosul industriei nurilor.
Bărbatul se numea Ernest J. Bellocq şi ducea în spate un trepied şi aparatul lui cu obiectiv uriaş de 8×10. Se opri undeva în lungul Basin Street, în faţa unei vile franţuzeşti pe faţada căreia era o firmă din lemn sculptat care definea locul drept “Lulu’s White Mahogany Hall”.
În cartier începuseră să apară comisionari sau ucenici trimişi de patronii lor cu diversele comenzi: pantofii reparaţi, rochiile de crinolină retuşate, pălării cu pene impunătoare de struţ, pentru vreo “madame” sau vreo “working girl” mai norocoasă; fabricanţii de gheaţă, lăptarii, măcelarii şi întreaga industrie de bunuri de consum începuseră aprovizionarea industriei fetelor de consum, pentru un sfârşit de săptămână plin.
Ce căuta deci un fotograf, cărându-şi ustensilele muncii, în Storyville? Probabil trebuia să fotografieze noile-venite pentru cataloagele de prezentare a caselor de plăceri. Sau, cum se va vedea mai târziu, să le fotografieze pe fete în mediul lor de viaţă extraprofesional, într-un scop imprecis până azi, dar care ne-a permis să intrăm pe uşa din spate în viaţa de zi cu zi ale acestor femei ostracizate, îngrădite, îndosariate, controlate în perfida relaţie putere-cunoaştere-plăcere despre care va teoretiza Foucault mai târziu.

1949
În septembrie 1949, misteriosul Bellocq se prăbuşeşte pe treptele Băncii Rezervei Federale din New Orleans. Să fi avut momentul supreme de slăbiciune caracteristic bătrânilor pe care moartea îi doboară fără avertisment? Vreun atac cerebral? O boală mai veche? Vocile rele zvoniseră că omul acesta era un pitic hidrocefalic, lucru neadevărat şi scornit poate doar ca să explice stranietatea în epocă a unui bărbat care vizita Storyville în cu totul alte scopuri decât majoritatea. Moare câteva zile mai târziu la spitalul Hotel Dieu fără să mai fi spus ceva coerent şi permite astfel ca povestea lui să înceapă.
Toată viaţa Bellocq fotografiase încărcăturile de marfă din port pentru companiile maritime care făceau transporturi în întreaga lume. Au trecut aproape trei decenii de la moartea lui, până când, într-un cufăr scâlciat din târgul de vechituri, un alt fotograf – Lee Friedlander – găseşte cele 89 de plăci fragile de sticlă cu fotografiile pe care Bellocq le făcuse femeilor din Storryville.

          Trebuie să înţelegem că documentarea fotografică a prostituţiei nu este nici azi un demers facil sau lipsit de controverse. Acum un secol, fotografiile lui Bellocq ar fi stârnit rumoare – cel puţin. Dar nu asta este esnţial. Esenţială este metoda lui Bellocq, una care înseamnă aceeaşi angajare din ambele părţi, şi o libertate totală acordată modelului. Nu pare să existe altfel decât o regie minimală, în rest femeia este surprinsă (ce prostii vorbesc, niciuna dintre femeile lui Bellocq n-a fost surprinsă), este fotografiată în postura, momentul şi scena alese de ea însăşi.

            Femeile lui Bellocq deţin controlul. Fie că au o postură prerafaelită, ori provocatoare (sunt unele fotografii în care nudul poartă o mască; totul e ca un joc pentru că aceeaşi femeie pozează îmbrăcată, fără mască şi apoi nud, cu o mască ce se doreşte poate a fi o ultimă barieră a intimităţii), fie că-şi petrec un moment de timp liber în apartamentul lor sau în curte, cu un animal de companie, fotografiile respiră libertate şi dezinvoltură. Valoarea lor stă în onestitate şi naturaleţe, în lipsa unei ideologii care să conducă ochiul în vreun fel, care să manipuleze privirea.

Anunțuri