Etichete

, ,


Eşti locuit de casa în care stai. Apoi de omul care îşi plimbă câinele când ieşi, cu ochii roşii de somn şi trupul jerpelit de blugi, să-ţi cumperi tigări. Apoi de vânzătoarea plictisită. Apoi de cafeaua aburindă şi de ţigara fumegândă. Apoi de televizorul în care se întâmplă mereu chestii de care te simţi departe şi sătul, oricât de flămând ai fi în aşteptarea ta.
Strada Augustin Pacha. O casă veche, cu etaj, în inima supraetajată a oraşului. Nu şi-ar fi permis nici în ruptul capului să locuiască acolo, dacă n-ar fi fost singura casă din centrul oraşului unde chiria era de mahala. Hiba?
Case defecte pentru oameni defecţi. La parter, trei săli ale Conservatorului, din care în două se repetă zi-lumină la fagot, oboi şi alte instrumente, ori soprane zgândără geamurile încordându-şi corzile. În a treia sală, linişte. Mormântneantnimic.
La etaj ar fi trebuit să fie trei apartamente. Unu: o firmă de asigurări, cu un birou liniştit din care se aud doar în răstimpuri imprimanta cu ace sau telefonul cântând scurt: cri-cri. Doi: apartamentul lui, singurul apartament “pe bune” din clădire, o cameră, o bucătărie, o baie, un pat, o masă invadată de cărţi, patru rafturi de bibliotecă invadate de cărţi, un şifonier îngust şi plin, un suflet încăpător şi gol. Trei: din nou, linişte. Mormântneantnimic.
Mirare. Colţul dinspre răsărit al clădirii, pe care ar fi trebuit să se afle al treilea rând de încăperi, era prăbuşit. Căzut, pur şi simplu. Picajul unei bombe precise, lăsând în urmă câteva ţigle ce făceau echilibristică pe nişte grinzi înfundate în moloz. Deasupra, chiar în buza acoperişului rămas încă nevătămat, unul dintre cei trei cavaleri-ornament de tinichea alămită ce străjuiau clădirea, era înclinat ca pentru o plecăciune înspre grămada de moloz în care îşi va fi odihnind într-o zi rugina.
De fapt căzuse doar o jumătate din rândul al treilea de încăperi, cealaltă jumătate rămânând să se exhibe privirilor străine. O mascà neîndemânatic un nuc pitic ce crescuse cum necum din grămada de moloz. Cu zidul acestei jumătăţi era el vecin. Şi pentru neajunsul cavalerului umil îi ceruseră doar jumătate de chirie.
A stărui. Ultimul an de facultate şi primii doi de serviciu îl prinseseră în casa asta, martor îndrăgostit al ruinei. Era plecat zile întregi în delegaţii, dar se întorcea mereu în vecinătatea nucului tăcut şi al cavalerului ce refuza să cadă. Şi-ar fi permis acum să se mute, dar ceva îl ţinea pe veranda din curtea interioară, unde îşi bea cafeaua duminica dimineaţa, contemplând grinzile ruinate pe care urca bucuroasă iedera. Tot ansamblul se prăbuşise decent, în spate, în curtea interioară a clădirii. În faţă, pe stradă, viaţa alerga nestingherită.
Nu ştia de ce nimeni nu lua nici o măsură, să repare ruina. Proprietarii casei erau un cont de bancă în care îşi depuneau în fiecare lună obolul firma de asigurări, Conservatorul şi el. Şi după cum bine se ştie, un cont de bancă nu are sensibilităţi legate de ruine.
Voci. În timp îşi dăduse seama că ruina are viaţa ei. Învăţase să ignore oboiul, fagotul, sopranele, imprimanta cu ace, telefonul cri-cri, însă ruina vecină îi vorbea într-o limbă pe care nu putea s-o neglijeze. Nucul ce fremăta în adierile nopţilor senine. Ţiglele ce cădeau pe rând în timpul furtunilor în care grinzile dezvelite gemeau, ca şi catargele unei corăbii ameninţate. Rama de fereastră rămasă să bată ritmic în cadenţa ploii şi a vântului ce arunca stropii până în peretele sănătos al camerei lui.
În zilele senine de după o furtună, grinzile plesneau înfundat la soare şi umezeala din perete se usca încet, mult prea încet. La sfârşitul primăverii ploioase văzu cum în colţul camerei lui se insinuase igrasia. Mută biblioteca pe acel perete, într-un gest inutil. Negarea e calea cea mai bătătorită.

*

Zilele treceau anoste şi singuratice. Încercase să ţină un jurnal al ruinei. Oameni care îl plictiseau, slujba care îl sugruma încet în monotonie. Secretare, coafeze, studente, o colegă din branşă – care veniseră la ruină ca la muzeu şi îi dormiseră câte o noapte în patul cu căpătâi împletit din fier forjat şi tivit cu alamă precum armura cavalerului. Sticle de vin, cu fundul limpede; cărţi lipsite de saţietate; amici fazi; mama care sună o dată pe săptămână; călătoriile lungi şi somnul, oboiul, fagotul. Într-o noapte se trezi cu sentimentul clar că nu era martor la nimic, că de fapt nucul, cavalerul, grinzile, rama ferestrei, începutul de igrasie, ţiglele care nu mai terminau de căzut, toate era decorul unei reprezentaţii la care uitase replicile. Sau monologul.
Sufleur. Pe Ana o cunoscuse intr-unul din periplurile lui prin ţară. Doi călători, căutând. O iubise din clipa în care ea văzuse ruina şi tăcuse tulburată, fără comentarii gratuite oh my God ce chestie cool. Zugrăvise apartamentul şi mai ales colţul imediat după prima ei vizită, conştient că putea învinge igrasia, măcar pentru o vreme. Apoi… Dar o avea pe femeia de apoi.
Erau mereu pe drumuri, amândoi. Uneori treceau două-trei săptămâni până apucau să se vadă. Atingeri. Făceau dragoste, neîntrerupt, cu mâinile încleştate în decoraţiile de fier forjat de la căpătâiul patului. Jos, sopranele îşi încordau în continuare corzile. Ruina purta haine de vară. Iedera înflorise în flori mici şi alb-delicate, iar nucul mângâia grinzile într-un verde ameţitor.
Ana nu putea rămâne mai mult de câteva ore, o după-masă, o noapte cel mult. Reuşea însă de minune să completeze prin prezenţă scurtă grăbită vie absenţele de tot felul din jur. Şi prezenţa ei era bună, decretase şi cavalerul care – ce revelaţie – nu se ploconea, ci saluta reverenţios răsăritul; cum de pricepuse abia acum asta?

*

Weekend: Se gândea la toate astea în vreme ce-o urmărea pe Ana dormind pe burtă, cu trupul răsfirat pe pat, cu soarele răsfirat în păr. Prima sâmbătă în care nu se trezea doar ca s-o conducă la maşină, cu cafeaua băută în întârziere, cu “te pup”, “pe curând”,”încerc să vin săptămâna viitoare”. Primul weekend doar al lor.
Îşi luă blugii şi se pregăti să iasă după ţigări. Avea părul ciufulit şi trupul somnoros. Pe când deschidea uşa, cât mai încet cu putinţă, Ana începu să se mişte leneşă, trezindu-se parcă.
Şoc. Pe palier, în dreapta, în loc de grinzile îmbrăcate în iederă, văzu o uşă albă, vopsită, imaculată. Pe hol mirosea a prăjituri. Se frecă la ochi, uimit, dar vedea în continuare clar uşa înaltă a apartamentului trei, peretele crem şi curat, nevătămat. Aproape înlemni când auzi uşa descuiată şi o bătrânică ieşi în capot, zâmbind.
– Bună dimineaţa, Tibi. Ce bine că te-am prins, mergi la magazin? Îmi iei şi mie nişte cafea?
– Bună… …’neaţa, bâigui Tibi. Mda, sigur… Se întoarse pe călcâie şi păşi spre capătul palierului, spre scări, nebăgând în seamă femeia care îi întinsese o bancnotă. În curtea din spate, o adiere însorită tremura printre crengile nucului falnic.
Ajunse afară. Se duse imediat în mijlocul străzii, ca să poată avea o privire de ansamblu. Clădirea era intreagă! Neatinsă. Completă, cu cele trei rânduri de ferestre. Tibi privi consternat. Un om ieşi de vis-à-vis, nepăsător, plimbând un căţel în lesă.
Se apropie de a treia fereastră de la parter. Se auzea clar muzică. O femeie cânta la violoncel, strângându-l tare cu picioarele nervoase, într-o partitură pe care o repeta absorbită.
Când se întoarse, cu pachetele de ţigări şi de cafea, se mai liniştise, dar se uită încă o dată la casă, halucinat. Sări scările câte trei şi ajunse în faţa uşii albe. Apăsă butonul soneriei. Era adevărată. Bătrânica apăru, în capotul ei albastru.
-Mulţumesc, Tibi, eşti un drăguţ, ca de obicei. Tibi, privea fascinat, în spatele femeii, la holul în care două draperii vişinii legate cu eşarfe aurii lăsau să se vadă o cameră luminoasă.
-Hai, intră o secundă, mă duc să-ţi aduc banii. Femeia intră in bucătărie. Din camera în care se scălda soarele pe un tablou în ulei deasupra unei canapele decorate cu perne mici, triunghiulare, ieşi o pisică albă şi se frecă de pantalonii lui, mieunând.
-Luna, lasă-l pe Tibi, leneşo! Îţi place ţie să te dai bine pe lângă toată lumea. Bătrânica se întorsese, cu bancnota şi cu o farfurie pe care abureau acoperite cu şervet, prăjituri tăiate egal.
-Sunt cu brânză dulce şi stafide, numai ce le-am scos din cuptor. Îmi aduceţi voi farfuria mai târziu. Tibi zise un săru’mâna ce părea normal şi se întoarse spre uşa apartamanetului său, căutând cu o mână cheia în buzunarul blugilor strâmţi, în vreme ce bătrâna închidea uşa, certându-şi pisica ce voia s-o zbughească pe palier.
Abia închise uşa după el că Ana ii sări în braţe şi aproape scăpă farfuria.
-Unde mi-ai fost, ciufulitule? Îl sărută apăsat pe gură şi Tibi simţi gustul cafelei pe buzele ei calde. Ana văzu farfuria şi râse.
-Iar te-a trimis tanti Roza după cafea? E-o afacere bună asta. Mmmm, ce dulci sunt. Vrei?
Ana îi dădu să muşte din prăjitura ei. Îi purta o cămaşă ce-i ajungea, într-un alb aproape diafan, până la jumătatea coapselor goale.
-Ţi-am făcut cafea. Câte cuburi de zahăr vrei?
-Nici unul. Vreau să o beau amară, să mă trezesc. Sau… pune patru, Ani, cine-a zis că azi ne trezim să ne grăbim undeva?
Ana veni întinzându-i cana plină şi se trânti în pat lângă el, terminându-şi prăjitura. Tibi sorbi o gură de cafea şi râse de Ana care îşi lingea degetele ca un copil.
-Sunt dulci? Ia să vedem. Îi luă degetele şi i le sărută pe rând. Râseră. Te iubesc, măi femeie.
-Şi eu te iubesc, ciufulitule, chicoti ea înfigându-şi degetele în părul lui. Apoi îşi lipi gura de a lui. Părul ei îi gâdila faţa.
Prin fereastra deschisă, soarele de amiază intra nestingherit. Şi împreună cu el, o pală de aer răcoros. Era bine.

Anunțuri