Etichete

, , ,


Pe undeva ca şi Henry Miller, Bukowski a găsit o pâine bună de mâncat din înşiruirea de obscenităţi şi repetarea alienantă a ciclului băut, vomitat, sex, scris despre toate astea. La aproape fiecare generaţie, de la Sade încoace, se găseşte câte un scriitor care vrea cu tot dinadinsul să ne şocheze. Şi culmea, rămâne pentru posteritate.

 

Azi, s-a îngroşat plutonul peniţelor lubrice (Chuck Palahniuk, Alain Robe-Grillet sunt primele nume ce-mi vin în minte), care marşează pe un erotism înecat în băutură şi droguri, pe ritualuri tot mai deviante, copiind epigonic şi îmbogăţind cu disperarea discipolului care vrea să fie mai malefic decât maestrul său fantasmele lui Sade sau ale lui Pier Paolo Pasolini. Habar n-am dacă scriu bine, dar ca să citesc ce-mi place în segmentul ăsta, cred că o să mă apuc să scriu eu cartea aia cu erotism care umezeşte pagina fără să-ţi facă greaţă.

 

Oprindu-mă din bătut câmpii, redau mai jos câteva fragmente din “Femei” de Bukowski şi nu, nu-s fragmente scârboase sau excesiv obscene (pentru cei care aţi sperat până în ultima clipă 🙂 Cred că sunt “doar” fragmente din ceea ce-l face pe Bukowski să fie într-adevăr un scriitor mare.

 

“ – Cred că meriţi puţină dragoste, a zis ea. Te-am visat. Ţi-am deschis pieptul ca pe un dulăpior. Avea uşiţe şi, când le-am deschis, am văzut tot felul de lucruri catifelate în interiorul tău – ursuleţi mici şi animăluţe lânoase, tot felul de lucruşoare de-astea drăguţe. Apoi am mai avut un vis cu un alt bărbat. A venit spre mine şi mi-a întins nişte foi de hârtie. Era scriitor. Am luat foile şi m-am uitat la ele. Aveau cancer. Scrisul lui avea cancer. Eu cred în visele mele. Meriţi puţină dragoste.” (p. 10)

 

“ Mi-am amintit ce mi-a zis Bobby, că atunci când le făcuse cunoştinţă prima oară părinţilor lui cu Valerie, ei comentaseră apropo de rochia ei – cică le plăcea foarte mult – şi ea le spusese: “Da, dar ce părere aveţi despre cum arăt eu?” şi îşi ridicase rochia peste coapse. Şi n-avea chiloţi pe ea.” (p. 22)

 

“Ne-am dezbrăcat şi ne-am urcat în pat. Avea un metru optzeci. Întotdeauna avusesem femei scunde. Era straniu – oriunde întindeam mâna, părea să găsesc mai multă femeie.” (p.68)

 

“E o problemă cu scriitorii ăştia. Dacă ceea ce scriu ei e publicat şi vândut în multe-multe exemplare, se cred mari. Dacă ceea ce scriu e publicat şi vândut în număr mediu de exemplare, se cred mari. Dacă ceea ce scriu e publicat şi vândut în doar câteva exemplare, tot mari se cred. Iar dacă ceea ce scriu nu e niciodată publicat şi n-au nici bani să se publice singuri, atunci cred că sunt cu adevărat mari. Adevărul e că există, de fapt, foarte puţină măreţie. E aproape inexistentă. Dar poţi fi sigur că cei mai proşti scriitori au cea mai mare încredere şi cele mai puţine dubii cu privire la ei înşişi.” (p.100)

 

“Asta-i problema cu băutul, m-am gândit, în vreme ce-mi turnam un pahar. Dacă se întâmplă ceva rău, bei ca să uiţi; dacă se întâmplă ceva bun, bei ca să sărbătoreşti; dacă nu se întâmplă nimic, bei ca să se întâmple ceva.” (p. 124)

“M-am gândit la despărţiri, cât de dificile erau, însă de obicei, abia după ce te despărţeai de o femeie întâlneai o alta. Totuşi, trebuia să gust femeile, ca să le pot cunoaşte cu adevărat, să pătrund în interiorul lor. Îmi era uşor să inventez bărbaţi, pentru că eram şi eu unul, dar pentru mine femeile păreau aproape imposibil de imaginat în ficţiune fără ca mai întâi să le cunosc. Aşa că le exploram cât de bine puteam şi am descoperit în interiorul lor fiinţe umane. Scrisul avea să fie uitat. Scrisul urma să devină mult mai puţin important decât episodul însuşi, până ce episodul se termina. Scrisul nu era decât un reziduu. Un bărbat nu trebuia să aibă o femeie ca să se simtă pe cât de adevărat putea să se simtă, dar era mai bine dacă reuşea să cunoască vreo câteva. Apoi, când legătura lua o întorsătură proastă, avea să simtă cum era să fii cu adevărat singur şi înnebunit, şi astfel să ştie ce trebuie să înfrunte, în cele din urmă, când propriul lui sfârşit avea să vină.” (p.164)

 

Anunțuri