Etichete

, ,


Cred că la japonezi cultura emo a apărut încă din anii ’70 ai secolului trecut. Oamenii ăştia au trecut de la samurai la kamikaze, apoi la fetişuri ciudate (ştiaţi că în Japonia există magazine speciale unde poţi cumpăra lenjerie feminină folosită, împachetată în vid ca să-şi păstreze toate “proprietăţile”!?) şi la tineretul rebel care se droghează şi se  sinucide pe muzică occidentală. (E corect totuşi să precizăm că după toate astea, japonezii mai au şi timp să construiască roboţei ce revoluţionează ştiinţa şi maşini performante ca să-i falimenteze pe americani; şi asta în vreme ce au, sărmanii, parte de cinşpe cutremure pe zi!)

 

Romanul lui Murakami “Albastru nemărginit, aproape transparent”,  n-are nici o treabă cu “Ultimul samurai” ori cu “Shogun”. E, în linia literaturii japoneze de secol XX, o căutare febrilă a identităţii pentru o generaţie debusolată şi (supra)expusă din punct de vedere cultural.

 

“Mi-am îngropat faţa în pernă. Cu toate că aveam gâtul uscat, îmi curgea fără încetare salivă de pe buze şi ori de câte ori încercam să o înghit, greaţa mă izbea violent în stomac. Indiferent cât de tare mă străduiam să respire, nu reuşeam să trag decât foarte puţin aer. Aerul părea că intră nu prin gură sau prin nas, ci printr-o deschizătură din piept. Picioarele îmi erau atât de amorţite încât nu le puteam mişca.  Din cân în când o durere sufocantă îmi străpunea inima. La tâmple îmi zvâcnea intermittent o venă. Dacă închideam ochii, mă cuprindea o teroare de parcă aş fi fost prins într-un vârtej călduţ care se mişca cu o viteză ameţitoare. Simţeam nişte mângâieri alunecoase prin trup şi mă topeam ca o felie de caşcaval de pe un hamburger. Ca apa şi uleiul amestecate într-o eprubetă, în mine se separau zone îngheţate şi locuri fierbinţi, care se mişcau de colo-colo. Fierbinţeala îmi trecea prin cap şi prin gât şi prin inimă şi prin organele genitale.” (p.6)

 

“Acum Lilly îmi părea o păpuşă, cu părul roşu căzându-i pe spate, stand aplecată. O păpuşă veche, care miroase a mucegai, o păpuşă care spune acelaşi lucru când tragic de un şnur. Dacă îi desfaci capacul de la piept, găseşti câteva baterii, o păpuşă făcută să îi strălucească ochii atunci când vorbeşte. Firele de păr i-au fost implantate unul câte unul şi, dacă-i torni lapte în gură, lichidul lipicios îi curge printr-o gaură în partea de jos. Chiar dacă o izbeşti de podea – atâta vreme cât casetofonul ei încorporat nu se strică – continuă să vorbească. Ryu, bună dimineaţa, eu sunt Lilly, eşti bine? Eu sunt Lilly, bună dimineaţa, Ryu, eşti bine, eu sunt Lilly, bună dimineaţa.” (p.69)

 

“Pe podea căzuseră tot felul de lucruri. Fire încâlcite de păr, astea sigur sunt de la Moko. Hârtia în care fusese împachetată prăjitura pe care o adusese Lilly, firimituri, bucăţi de unghii roşii, negre şi transparente, petale, şerveţele murdare, chiloţi de damă, sângele uscat al lui Yoshiyama, ciorapi, ţigări rupte, petice de folie de aluminiu, un borcan de maioneză.

Coperţi de discuri, filme, cutia în formă de stea în care fusese o prăjitură, un etui de seringă, o carte – era o antologie de poezii de Mallarmé pe care o uitase Kazuo. Am luat cartea şi am storcit fluturele cu dungi albe şi negre. Pe lângă zgomotul pe care l-au făcut sucurile ce au ţâşnit din burta lui, s-a auzit şi un ţipăt mic.” (p.67)

 

“ – A, am uitat complet!

–         Ce?

–         Să pun şi un aeroport în oraşul din mintea mea.” (p.40)

Anunțuri