Etichete

, , , ,


Mario Barangea

Am început luna asta un curs de scriere creativă cu Mario Barangea, la Fundaţia Calea Victoriei. Experienţa e una entuziasmantă, de aceea m-am gândit să postez aici o documentare a fiecărei seri de curs. Pentru cei interesaţi de scris, literatură în general, mecanismele naraţiunii şi dinamica actului de creaţie, serile cu Mario vor oferi o bogăţie de informaţii, un dialog cald, lipsit de didacticismul si retorica uşor arogantă a unei prelegeri în toată puterea cuvântului. Simt realmente inspiraţie în atmosfera acestui curs, atât de vehiculatul « blocaj al scriitorului » e istorie acum, şi vă recomand, tuturor celor care aveţi o poveste de spus, dar nu v-aţi găsit încă ‘’vocea’’ potrivită, să urmaţi un curs de scriere creativă.

Voi prezenta textele-exerciţiu pe care le-am scris cu ocazia cursurilor, cu precizarea ca ele nu au fost editate, îmbogăţite, corectate în vreun fel. Aveţi imaginea materialului brut, spontan, iar dacă în multe locuri calitatea textelor lasă mult de dorit, nu e în nici un fel vina cursului sau a lectorului, ci simpla bâjbâială a scribului care sunt.

SEARA 1

Primul exerciţiu a fost un soi de dicteu automat, după modelul lui Joyce care-şi impunea să scrie în fiecare zi, pentru trei sferturi de oră, fix ceea ce-i trecea prin cap, pentru a căpăta (sau menţine) deprinderea de a scrie. Mario ne-a propus să facem la fel, pentru cinci minute. Iată ce mi-a ieşit :

Lumina din încăpere e albă. Imi plac mai mult luminile galbene, parcă dau mai multă căldură. Azi căldura va veni din fiinţele de pe scaunele care umplu pereţii. Si din vocea uniformă care parcă repetă mantre, antifonând cumva zgomotele oraşului.

Am lăsat săptămâna în urmă şi viaţa şi obsesia mea de-o vreme încoace, afirmaţia cu iz de sentinţă care-mi stăruie în minte : habar n-am încotro mă îndrept.

Dacă stau să ascult cu atenţie, din vuietul îndepărtat al maşinilor şi din scrâşnetul imperceptibil al pixurilor, pot auzi în mine şi-n jur bătăile grăbite de inimă. Bat oare toate la fel ?

E ca un examen, dar scriu pe genunchi şi …aici Mario ne-a oprit.

Exerciţiul al doilea a fost menit să ne scoată din ‘’norii poetici’’ şi a constat în conceperea unui dialog între doi soţi, căsătoriţi de mai bine de zece ani, seara la cină ; în ziua respectivă el fusese părăsit de amanta cu care se vedea în secret, iar ea fusese concediată. Cele două personaje trebuie să redea sentimentele pe care le au, fără a-şi vorbi în mod explicit despre ce li s-a întâmplat. Un exerciţiu pe care l-am ratat complet, dată fiind inabilitatea mea de a construi dialoguri. Iată personajele-mi de hârtie creponată, foşnind o tentativă de dialog :

–          Bianca, dă-mi şi mie sarea, zise Tibi fără să ridice ochii din farfurie. Nu pricep cum poţi să  mănânci pastele astea fără niciun gust.

Bianca îl privi scurt, peste masă şi apoi aşeză cu zgomot solniţa în faţa lui.

–          Intr-o zi o să ajungi hipertensiv de la atâta sare.

Bărbatul nu răspunse. Mânca în silă, parcă din obligaţie.

–          Am o durere de cap cât casa, făcu Bianca, ridicându-se. Mă înnebunesc ăştia la muncă.

Goli farfuria în coşul de gunoi şi se sprijini de frigider, privindu-l pe Tibi.

–          Ia o pastilă, ceva, făcu el plictisit.

–          Ar trebui să beau câte una la fiecare două ore. Aş pleca şi mâine dacă aş putea. Auzi, noi cât mai avem în cont de la mama ?

–          Ce, te-ai hotărât deja, gata, pleci ?

–          Nu, măi, dar mă gândeam. Stii că m-am săturat de idioţii ăştia, ştii că vreau să plec, să-mi caut ceva mai ok.

–          Faci cum vrei. Habar n-am de bani, nu-i cardul la tine?

Tibi se ridică de la masă. Scoase din frigider o bere şi o desfăcu.

–          Tu ce ai, Tibi? Ce-ai făcut azi ?

–          Nimic relevant. Am alergat prin oraş, ca de obicei.

–          Hai să ne luăm liber. Să plecăm şi noi câteva zile, undeva.

El nici nu se uită la ea.

In fine, exerciţiul numărul trei. Redau pe scurt tematica şi conţinutul exerciţiilor, deşi veţi înţelege că înainte şi după lectura textelor există un dialog asemănător unui cenaclu, în care fiecare împărtăşeşte trăirile, ideile şi nelămuririle lui vizavi de subiect. Aşadar, în cel din urmă exerciţie, Moş Ilie, pensionar dintr-un sat de lângă Bucureşti, munceşte ca paznic la cimitir pentru a-şi completa veniturile. Ne aflăm în ultimele ore din viaţa lui şi îi descriem experienţa morţii. Iată povestioara :

Printre molizii din marginea cimitirului, soarele se aşternea la asfinţit, aruncând o lumină sângerie. Incă era cald, dar un pui de vânt frământa luminiţele lumânărilor aprinse la mormântul proaspăt al Gherghinei, ultima chiriaşă a lui Moş Ilie.

Portarul îşi târşâia picioarele pe pietrişul aleii, înspre baraca lui. Trei înmormântări într-o zi, se gândi bătrânul. Aştia n-au vrut să aştepte să-i bage în pământul îngheţat.

Işi dădu jos surtucul ponosit, nu înainte de a desprinde de pe umăr prosopul prins cu un ac de siguranţă. In mână avea un colac pe care-l aşeză pe măsuţa austeră, lângă ceilalţi doi.

 Umblă un pic la radioul portabil care cârâia în continuare interferenţe fără sens. Mia, pisica lui moş Ilie, îi zbughi printre picioare. Bătrânul se aplecă cu greutate să prindă bestia ce-i ţinea de urât nopţile în baraca încălzită. Când să-i atingă blana pufoasă, văzu roşu dinaintea ochilor şi pentru o clipă îl lovi o durere grea în spate, ca şi cum un animal mare i-ar fi căzut deodată în spinare. Să nu fie sciatica, se gândi moş Ilie,

Se ridică încet, pândindu-şi trupul să nu-l refuze şi trânti uşa barăcii ca să intre aer. Simţea că are nevoie de aer, cât mai mult aer curat.

Ieşi din nou afară şi o luă pe lângă rândul de cruci din dreapta, parcă neştiind unde merge. De după iorgovanul de la căpătâiul primarului Mazilu, ieşi Toader, vecinul de pe deal.

–          Ce faci, moş Ilie, toate bune ?

Bătrânul se uită la el, gândindu-se că nici n-avusese timp să se sperie de vecinul răsărit de după copac.

–          Eh, mă chinuie spatele ăsta, vecine.

–          Da, dar acu’ nu te mai doare, este ?

–          Este, făcu Ilie.

–          Mă întreb şi io, s-or fi făcut prunele anul ăsta? Tare-aş bea o ţuică, zise Toader.

–          Hai că-ţi dau eu un păhărel.

Moş Ilie o luă înapoi spre baracă şi atunci îl pocni în moalele capului ceva, ca o veste rea. Vecinul lui, Toader, murise de zece ani şi era îngropat lângă primarul Mazilu. 

Anunțuri