Etichete

, , , ,


Uneori mi se pare că am şti cum să ne trăim  viaţa dacă am fi lăsaţi s-o facem.

Astăzi vă povestesc despre Ernst. Remarque îi spune mai tot timpul pe numele de familie, Graeber, cu o răceală care parcă vrea să-l dezică de eroul său. Ernst Graeber e unul dintre milioanele de tineri germani ale căror minţi au fost întunecate de vulturul nazist, doar ca să se trezească în deşertul african sau în stepele interminabilei Rusii, încolţiţi şi mânaţi înapoi, înspre Reich-ul distrus de bombardamente, de suflul răzbunător al duşmanilor pe care-i îngenuncheaseră în actul întâi al războiului.

Ernst se întoarce acasă, după doi ani nesfârşiţi, într-o permisie ce seamănă cu o călătorie de dezvrăjire a minţii dezumanizate de orori. Nu contează numele oraşului său natal, l-am uitat, e oraşul tipic german din ultimele luni ale războiului, în care moartea soseşte cu regularitate din cer, aruncând în aer, ca într-o loterie macabră, case, copii, femei, oameni buni şi oameni răi.

După memorabila sa carte ‘’Nimic nou pe frontul de vest’’, aducând laolaltă trăirile unei generaţii decimate de Marele Război – cum numise lumea primul război din care nu a învăţat nimic – Erich Maria Remarque îşi scoate eroul din ‘’Soroc de viaţă şi soroc de moarte’’ (Zeit zu leben und zeit zu sterben) din linia întâi a frontului rusesc şi-l aduce înapoi acasă, în regatul apăsător al lui Hitler, unde speranţa mai înfloreşte doar în pauzele dintre bombardamente. Infloreşte asemenea cu florile copacilor sfârtecaţi de explozii, ce se deschid, pure şi indiferente în aerul cald de primăvară, îmbâcsit cu miros de fum şi de lucruri arse.

Ernst nu mai găseşte casa părintească, pe mama si pe tatăl sau, nu mai găseşte nici măcar strada pe care locuia, fiindcă ruinele – nu-i aşa ? – arată mereu la fel. Ii trebuie mai multe zile ca să afle că părinţii săi sunt plecaţi în pribegie cu un transport de refugiaţi, dar măcar sunt în viaţă. In timpul acesta caută veşti pe la cunoscuţii familiei şi astfel o reîntâlneşte pe Elisabeth, fiica unui prieten de-al tatălui său, acum închis într-un lagăr, ca indezirabil. Tot în aceste zile, Ernst îl revede pe Alfons, fostul coleg de şcoală, acum mare protejat în SS, umflat de proagandă însă darnic în conserve cu delicatese şi băuturi – captură de război.

Elisabeth şi Ernst îşi ţin de urât, stau împreună sau ies în oraş ca să bea şi să-şi anestezieze simţirile zdruncinate de război. Dar cu fiecare seară petrecută sub clar de lună, la un restaurant cu bunătăţi de contrabandă ori în adăposturi de bombardament, Elisabeth îi apare tot mai frumoasă lui Ernst. Tânăra femeie, ostracizată în propria casă, după arestarea tatălui, redescoperă parcă un ritm normal de viaţă într-o lume aritmică, alături de soldatul de-o vârstă cu ea, revenindu-şi împreună din bătrâneţea războiului, învăţând din nou să fie tineri, să atingă, să simtă, să iubească, să fie. Ca şi primăvara apărută dintr-o dată, părul ei sărac devine frumos şi strălucitor, pielea palidă capătă o lumină lăuntrică, trupul subnutrit îşi mijeşte rotunjimile şi nurii.

Ii vedem pe cei doi îndrăgostiţi, parcă aievea într-una din puţinele seri tihnite şi îndestulate, în camera cu lumina stinsă ca trupurile goale să nu se ruşineze.

‘’Ferestrele erau deschise. Ceva mai încolo, o clădire de pe celălalt trotuar fusese lovită cu o seară înainte de o bombă şi geamurile din camera Elisabethei se spărseseră. Tocurile ferestrelor erau acum căptuşite cu hârtie neagră de camuflaj, dar în faţă se aflaiu perdeluţe albe, vaporoase, care fluturau în bătaia vântului. De aceea încăperea nu avea întrutotul aspect de cavou. (…)

O rază de lumină se furişă pe fereastră în cameră. Dispăru, pâlpâi şi rămase apoi nemişcată.

–          Să fie luna ? întrebă Graeber.

–          Nu cred. Lumina lunii nu-i atât de albă.

Auziră voci. Elisabeth se dădu jos din pat şi-şi vârî picioarele în papuci. Se duse la fereastră. Nu pusese pe ea nici şal, nici capot.. Era frumoasă, conştientă de frumuseţea ei şi de aceea lipsită de pudoare.

–          E o echipă de deblocare de la apărarea pasivă, zise ea. Au un reflector, lopeţi şi târnăcoape şi s-au oprit la casa de peste drum. Crezi c-or mai fi oameni îngropaţi în pivniţă ?

–          Au lucrat şi ziua ?

–          Nu ştiu. N-am fost acasă.

–          Poate că vor să repare conducta.

–          Da, poate.

Elisabeth se întoarse în odaie.

–          Uneori, după câte un bombardament, aş fi vrut ca întorcându-mă acasă să găsesc totul ars. Locuinţa, mobilelel, rochiile şi amintirile. Totul. Poţi să înţelegi asta ?

–          Da.

–          Nu-i vorba de amintiri despre tatăl meu. Nu. Mă refer la toate celelalte : frica, desperarea, ura. Dacă ar arde casa, ar pieri şi astea, îmi spuneam, şi aş putea s-o iau de la capăt.’’

Nopţile petrecute împreună, oaze puţine de linişte în mijlocul nebuniei, în casa ei, iar apoi, după ce bombardierele împlinesc dorinţa destructivă a Elisabethei şi-i mistuie locuinţa în flăcări, în curtea unei biserici sau în cămăruţa restaurantului doamnei Witte, le vor fi de ajuns pentru dragoste, pentru căsătorie, pentru probabilitatea unui copil. Totul trăit pe repede înainte, căci timpul nu iartă în vreme de război şi oamenii se transformă în biete efemeride. Elisabeth va rămâne aşteptând în oraşul ruinat, Ernst se va îmbarca pentru întoarcerea pe frontul care e tot mai aproape. Destinele implacabile ale doi oameni care pun în paranteze tăvălugul războiului. Paranteze în care Erich Maria Remarque încearcă să condenseze toată umanitatea debilă a unei lumi aflate pe marginea prăpastiei.

‘’Graeber deschise ferestrele. Vântul năvăli în odaie. Perdelele fâlfâiau.

–          Iată şi luna, zise Elisabeth.

Tipsia lunii se înălţa purpurie, cu pâlpâiri de jăratic, deasupra acoperişului spârcuit de peste drum. Era ca un monstru cu ţeasta învăpăiată, care muşca din stradă.

Graeber luă două pahare de apă şi le umplu pe jumătate cu coniac. Intinse unul Elisabethei.

–          E mai potrivit coniacul acum, zise el. Vinul nu face două parale pe întuneric.

Luna sui mai sus şi deveni mai solemnă şi mai aurie. Ei stăteau lungiţi în pat şi tăceau. După un răstimp, Elisabeth întoarse capul.

–          Si în fond, cum suntem, fericiţi sau nefericiţi? Întrebă.

Graeber medită o clipă.

–          Suntem şi una şi alta. Şi cred că aşa şi trebuie să fie. Fericiţi sunt azi numai boii. Sau poate că nici ei nu mai sunt. Poate că fericiţi sunt numai bolnavii.

Elisabeth se uită la el.

–          Si nici asta n-are importanţă, nu-i aşa ?

–          Nici asta.

–          Dar există oare ceva care are importanţă?

–          Da.

Graeber îşi adânci privirea în lumina rece, aurie, care umplea încet încăperea.

–          Faptul că nu suntem morţi, zise el. Faptul că nu suntem încă morţi.’’

Anunțuri