Etichete

, , , , ,


Apoi totul se linişteşte, nu rămân decât ierburile bătute de vânt. Triumful vegetaţiei devine total.

            houellebecq    De o vreme încoace, cărţile şi autorii care mi-au plăcut în ultimul timp zac, dospesc în mine. Sunt incapabil să scriu două vorbe inteligibile , să emit o părere “avizată”, să spun CEVA despre ele/ei. Să aleg între a fi adulator ori detractor. Am doar senzaţii primare, frânturi de sens care încearcă să formeze moleculele unor idei pe care să le transmit şi altora. (Dacă merită să mai transmiţi şi altora ceva, orice).

Mi-am petrecut toată dimineaţa parcurgând recenzii la cele trei volume de Houellebecq pe care le-am citit şi eu: “Harta şi teritoriul”, “Particulele elementare”, “Platforma”. De la incursiuni de filosofie abisală până la cretinisme debitate la metru, se pare că în teritoriul internautic fiecare găseşte ceva de spus despre “copilul rebel” al literaturii franceze. Prin urmare scuza prin precedente nenumărate există şi pentru mine.

În “Harta şi teritoriul”, Jed Martin,  un artist obscur, marginal şi inadaptat (cum sunt toate personajele principale din cărţile lui MH de până acum) devine celebru fotografiind hărţile Michelin ale Franţei rurale. Boom! – mii de euro pe exemplar, societatea de consum cumpără într-o veselie reprezentările unor reprezentări ale realităţii. Mai apoi, artistul îşi consolidează faima pictând reprezentări simple ale meseriilor ori ale marilor oameni ai momentului. Unul dintre subiecţii portretelor lui Martin este chiar Houellebecq, cei doi interacţionând pe palierul singurătăţii împărtăşite, al artei asumate ca o scăpare, o evadare care nu duce de fapt nicăieri.

“Particulele elementare” povesteşte vieţile a doi fraţi vitregi, Michel şi Bruno, ambii crescuţi fără dragoste părintească, doi candidaţi perfecţi la nefericire şi nebunie. Michel va deveni un savant autist prin munca sa dedicată marilor descoperiri în genetică. Bruno va căuta cu fervoare soluţiile de moment ale plăcerilor fizice, practicând masturbarea şi sexul dezordonat ca terapii prin care să facă faţă existenţei mediocre. Un om nou se prefigurează la orizont, e oare înfricoşător ca cei de dinaintea lui?

În fine, “Platforma” propune turismul sexual ca modalitate de rezolvare a nevrozelor societăţii occidentale. Disoluţia ideii de familie şi a convieţuirii în cuplu o dată cu revoluţia sexuală, tensiunile interetnice şi interrasiale, ciocnirile între civilizaţii, toate acestea au un substrat dificil de digerat. Experienţa cunoaşterii celuilalt trebuie facilitată până la ultimele ei consecinţe; imaginea occidentalei planturoase flancate de un negru tânăr şi viril ori a occidentalului timorat care-şi găseşte relaxarea în saloanele de masaj tailandez (cu sex inclus) nu reflectă atât o nouă formă de sclavie sau colonialism sexual cât o reaşezare a rolurilor şi a satisfacerii idealurilor într-o lume “post-umană”. Progresul înseamnă libertate de mişcare pe spaţii largi; vindecarea frustrărilor personale, fericirea, dragostea, pasiunea, le poţi găsi acum într-un hotel de la capătul lumii. Sau nu.

MH deranjează pentru că dă senzaţia că scrie despre tot şi despre nimic. E sentenţios, pornografic, narcisist, macabru, cinic, rasist. Amestecă naraţiunea literară cu articole de pe Wikipedia, broşuri turistice, strategii de marketing; scrie ba introspectiv, ba în stil policier, ori fornăie filosofic pe zeci de pagini, sau redă scriptul unui documentar TV; nu vrea (ştie?) să construiască dialoguri între personaje, le prezintă caracterizările în nişte “casete tehnice” prin care le introduce în poveste doar pentru a le manipula, neoferindu-le nicio şansă; condamnă orice întâlnire cu o femeie frumoasă şi inteligentă la o tragedie; în sfârşit, repetă ca un prooroc în pustiu, la nesfârşit, prohodul lumii în care trăim şi a speciei pe care o însufleţim. Exemplele pot continua. Şi totuşi.

Dincolo de crusta de cinism şi răutate ce ies uneori din livresc şi ne privesc în faţă sau ne respiră în ceafă, obligându-ne să ne examinăm cu teamă de neant şi nonsens propria existenţă, literatura lui MH, vorbeşte despre lucruri mari precum iubirea, arta, sensul existenţei umane, solidaritatea între indivizi, viitorul civilizaţiei. E uneori o tristeţe sfâşietoare în rândurile acestor cărţi care dezavuează arta şi cultura ca mecanisme escatologice pentru individ şi care demolează civilizaţia contemporană ca motor (încă) posibil de progres al societăţii în care trăim. În acest sens, cărţile lui MH sunt apocaliptice, anunţând dezintegrarea speciei, civilizaţiei, societăţii şi individului într-o succesiune de fenomene ce pot fi intens dezbătute şi criticate, dar nu pot rămâne nereperate. Când citeşti despre ele, îţi dai seama că le trăieşti, într-un fel sau altul.

Cultura nu ne salvează şi nu ne mai poate da un sens. Felul în care o reinventăm, multiplicăm, terfelim, seamănă cu încercarea disperată a unui copil de a reasambla bucăţile unei jucării dezintegrate. Civilizaţia noastră are fundamente tot mai şubrede, valorile sunt schimbătoare şi perisabile. Suntem egoişti, răi, laşi. Merităm să pierim şi în urma noastră să rămână o mie de secole de linişte verde, până când o altă specie va putea să reînnoade povestea. Ori merităm să fim operaţi, să ni se rearanjeze în codul genetic acele particule din adâncul nostru care pâlpâie nostalgic şi disparat: iubirea, grija fată de aproapele, binele, frumosul şi toate celelalte lucruri din care se formează limba (tot mai) străină pe care o numim viaţă.

Cam asta îmi spune mie Houellebecq. Habar n-am dacă este/ va fi/ va rămâne un scriitor mare. Nu-i împărtăşesc multe dintre idei şi nici nu mă impresionează maşinăria de marketing din dosul căreia zâmbeşte (acru şi dezinteresat/ ori umil şi expectativ) autorul. Dar trăiesc cu sentimentul că literatura lui îmi augmentează conştiinţa. Şi-mi zic că măcar la atât mai e bună arta.

Anunțuri