Romanţele unei istorii uitate (1)

Etichete

bunea mica, bunyaszekszard, faget, istorii romantate, sate disparute

Un sat care a murit tânăr
Voi fi, aproape cu certitudine, ultimul din neamul meu, voi închide istoria unei familii marcate de anonimat, visuri sfărâmate, genii nedescoperite; voi sfârşi, o dată cu propriul sfârşit, scrierea greşită a unui nume pe care acum aproape un secol un conţopist de la starea civilă ni l-a răstălmăcit.
Surorile mele nu vor duce acest nume mai departe. Fratele meu e acum tatăl a două fetiţe, şi nu-şi mai doreşte alţi copii. Un văr ce ne poartă numele pare să fi intrat deja în galeria cu figuri frământate de singurătate ale familiei, torturate de o nebunie interioară destructivă de sine, ostracizată de ceilalţi, repugnându-şi sieşi şi lumii întregi orice veleităţi reproductive.
Iar eu – nu am nicio dorinţă de a perpetua specia. Triumful vegetal şi o mie de ani de linişte să se lase – din parte-mi – peste coşurile de fum ale umanităţii. Rămână doar o mână de cărturari, în buncăre-biblioteci înghiţite de păduri şi de junglă, care să documenteze întregul proces, întru naşterea adevăratului om nou.
Azi l-am descusut, cu rezultate nemulţumitoare, pe tata, cu privire la istoria familiei noastre. Arborele genealogic oral nu merge mai departe de patru generaţii, până la stră-străbunicii mei dinspre tată.
Stră-străbunicul meu, pe numele său Ladislau, a venit la 1861 sau 1866 cu o colonie de maghiari care au fondat satul Bunyaszekszárd (Bunea Mică sau Bunea Ungurească) undeva, la doisprezece kilometri de Făget, în pădurile şi dealurile ce despart Timişul şi Aradul de azi. Se pare că Ladislau a făcut o şcoală comercială la Viena şi a fost întâiul primar al acestui sat fondat de coloniştii pe care i-ar fi adus o baroneasă maghiară.
Satul Bunyaszekszárd a dăinuit până în anii ’80 ai secolului XX, când s-a depopulat încet, până la dispariţie. Din 1995 încoace, în fiecare an, comunitatea din Szekszard (oraşul mamă din Ungaria) vin la Bunea Mică unde au despădurit cimitirul, au ridicat un momument comemorativ şi o clopotniţă pe locul fostei biserici.
Din satul cu 90 de case şi 250 de suflete nu a mai rămas nimic, decât drumul şi florile care continuă să răsară an de an pe locul fostelor grădini şi curţi; lucru curios, satul figurează încă pe harta judeţului Timiş, deşi la ultimele două recensăminte populaţia a fost zero.
Până de curând, asta însemnând undeva în ultimele trei decenii, deoarece eu nu am văzut-o vreodată, bunicul a păstrat o diplomă din piele de viţel ce atesta, se pare, absolvirea de către Ladislau a şcolii vieneze sus-amintite.
Despre soţia lui Ladislau nu ştim decât că a fost moaşă comunală, cu alte cuvinte a ajutat la aducerea pe lume a tuturor bebeluşilor din acest sat aflat la margine de civilizaţie.
Singurele documente care m-ar mai ajuta sa lungesc firul acestei istorii, către originile ei, par a fi catastifele bisericii reformate. Din câte am auzit, o dată cu desfiinţarea satului, registrele bisericii ar fi fost mutate în biserica din Dumbrava, un alt sat de maghiari, unde am fost şi eu botezat, iniţial, ca protestant reformat luteran. Dar vai, şi această biserică s-a închis demult, din lipsa de enoriaşi, sau mai bine zis funcţionează cu intermitenţe, o dată la două săptămâni, când un preot itinerant vine sa oficieze slujba de duminică.
În sensul celălalt, dinspre fiinţele şi lucrurile vii ale acestei istorii, informaţiile se adună şi se încalecă într-un amalgam de adevăr şi legendă ce cuprinde eroi şi lichele, iubiri şi vieţi frânte, pe care le reconstitui încet din discuţiile cu ai mei. Staţi pe-aproape, căci povestea mai are a se spune.

Credit foto: Desculta prin Timisoara 

MagyarVagyok

Multilicenţiatul franctiror

Etichete

licenta, personale, scriitor de licente

Întâmplarea – şi subţirimea constantă a portofelului –  m-au determinat, pentru mine şi angajat de alţii, să scriu până acum 4 lucrări de licenţă:

– propria mea lucrare de diplomă – despre identitatea naţională a basarabenilor prin prisma teoriei discursului;

– rolul contenciosului administrativ în ansamblul statului de drept românesc;

– politica de securitate a României în contextul aderării la structurile euroatlantice;

– paradigma culturală în teoria şi practica traducerii literaturii pentru copii.

Cu alte cuvinte, visul meu anost de universitar cu patalamale s-a împlinit de facto.

Dar ştiu un lucru: nu mai scri încă o lucrare de licenţă nici dacă mă plătiţi câte un gram de aur pe pagină! J

(Deşi…. Dacă stau să mă gândesc mai bine… un gram de aur?!)

Nimic special

Etichete

angoasa corporatista, aperol spritz, fetele strazii, herastrau, the jack's

În Herăstrău se lasă seara, dogoarea zilei pluteşte leneş deasupra apei şi terasele se umplu una câte una. În parcările înghesuite, motoare puternice se aşează în linie şi din maşinile impunătoare coboară bărbaţi reinventaţi de nişte designeri blazaţi şi femei ale căror picioare pretind covoare roşii pe care să defileze.
Atâta aglomeraţie de branduri nu găseşti decât în mall-urile cele mai garnisite. Bentley, Rolex, Cacharel, Karen Millen, Swarowski, Vuitton, Hugo Boss, Hermes, Gucci, Bigotti, Jaguar, ML-nu ştiu de care.
Pe terasa la care ne aşezăm – şi care şi-a schimbat de curând numele într-o lume a rebranding-ului continuu – pe canapelele opulente bat spoturi de lumină strălucitoare iar lămpile de la mese sunt gândite pentru un singur lucru: aici nu mănânci, nu dansezi, nu vorbeşti. Aici te afişezi. Îţi iei o mină uşor distrată, cu un nasture în plus descheiat la cămaşă, cu mânecile suflecate neglijent peste antebraţe, şi priveşti absent cu un Aperol Spritz în mână.
O congregaţie a plictisului suprem, oameni care îşi glisează degetele încărcate de inele pe smart phone-urile de ultimă generaţie, ce vor intra pe piaţă la toamnă; femei-gazelă ce plutesc fluid spre toalete, fără altă nevoie fiziologică decât cea de a fi văzute, cântărite din priviri.
Se poartă pantaloni scurţi, mulaţi perfect pe forma vulvei, dinspre care se prelinge insidios un trandafir tatuat, amplasat inteligent, cât să captureze privirea beată a matahalei pline de bani de la bar.
În jurul meselor se produce o mişcare browniană, născută ca un big bang tăcut din inerţia de dinainte. Se apropie miezul nopţii, motoarele încep să toarcă din nou ca să-şi ducă stăpânii în cluburi cu lumină difuză şi başi profunzi, ori ca bărbatul cu început de burtă şi alură de moştenitor care le-a văzut pe toate, s-o ducă pe dama cu tatuaj într-o vilă de la marginea oraşului şi să-i dezvelească sfertul de sâni voluminoşi rămas acoperit sub topul imposibil de mic, de fetiţă.
Plecăm într-un club. Undeva, într-un subsol mobilat cu gust, o trupă de cover-uri îi deapănă pe Frank Sinatra, Zucchero, Dusty Springfield. O fătucă dezinvoltă cântă frumos şi clar, cu microfonul într-o mână şi berea în cealaltă. La solo-urile de pian trage din ţigară zâmbindu-i chitaristului care trebuie că-i este şi partener de viaţă.
E mult mai bine. Mintea mi se scufundă încet, fără ifose, în Baccardi Black şi bule de cola. Dansăm. Lumea se îmbată, ora e târzie şi mâine urmează să ne vedem la birou, încercănaţi şi nefericiţi, dar aruncându-ne priviri cu înţeles şi zâmbete ţintite, ca şi cum am împărtăşi vreun secret.
Cât de bine se vinde iluzia faptului că trăim intens, că ne îmbrăcăm elegant, că aruncăm cu banii care ne prisosesc, că am pus o barieră a succesului între noi şi lumea din jur.
Urc scara, spre aer şi spre un taxi. Creierul mi-e o gelatină populată de mici fulgere nedureroase, dar totul îngheaţă într-o clipită.
Direct pe caldarâm, la umbra unui BMW întunecos, dorm îmbrăţişate două fetiţe, murdare şi slabe. Au picioarele goale şi una dintre ele e înfăşurată literalmente într-un sac de plastic. Murmură ceva în somn. Mă aplec şi le dau o bancnotă care nu le poate spăla trupurile fragile, nu le poate înlocui hainele rupte, nu le poate hrăni dincolo de următoarea masă, nu le poate mângâia, nu le poate şterge lacrimile cu care ochii s-au obişnuit deja.
Dumnezeule, uneori cred că sunt multe locuri pe lumea asta din care ai ales să lipseşti.
În urmă-mi, din clubul subteran, se aud urale. Au adus probabil sticlele de vodcă îmbrăcate în gheaţă, atracţia serii.

Singurătăţi urbane – Motivational shit

Etichete

daca mor azi, lightheartedness, primavara, scrijelituri, terapie de sine, texte motivationale de cacao, texte Realdo, ugly beautiful

Iubiţi-mă, căci am poveşti să vă spun. Sunt frumos, sunt înalt ca un munte, în albastrul ochilor mei defluiesc lacuri alpine cu apă pură, neîncepută.
Pistruii-mi răzleţi de sub barba de trei zile sunt moştenire de la mama, din vremea când o femeie nu putea să-şi fotografieze copilul nenăscut şi, pe cale de consecinţă, nu-i ştia sexul, hrănindu-l egal, cu picături androginice din propriul pântec. De va fi fată, pistruii ei vor sublinia o notă cochetă, cum numai caucazienii din Nord, la întâlnire cu soarele, pot dezvălui. De va fi băiat, va scrie rânduri debile şi femeile îl vor iubi pentru fragilitatea ca o aură ce-i îmbracă bărbăţia într-o mantie de poet putrezit acum o sută de ani, uscat ca o bucată de pergament ce se va sfărâma la prima suflare, îngropând pentru totdeauna taina.
Dacă vreau, pot fura somnul nopţilor şi să-l scriu, să vă fie de învăţătură. Peste mulţi ani, după ce voi fi murit, pe un disc vechi, ale cărui coduri vor fi decriptate numai de o minte artificial, programată să sape, cu conştiinţă de arheolog în trecutul virtual, se vor găsi zisele mele şi lunaticii viitorului vor încropi poate o biblie în care vorbele-mi vor fi mituri fondatoare.
Dacă vreau, îmi iau rucsacul şi mă urc în primul tren şi nu mai ştiţi nimic de mine şi e mai bine aşa.
Dacă mor acum, rămâne după mine numai iarba asta şi florile pe care stau întins într-un parc de mijloc de mare oraş. Dacă mai trăiesc, va fi una din două/patru: voi muri tânăr/bătrân fără să las nimic decât un minut de gânduri în sufletele câtorva ce-şi vor jura să nu mă uite o vreme; sau, voi muri tânăr/bătrân, aprinzând câte o făclie în minţile şi inimile voastre în vreme ce mă căznesc să-mi aprind o ţigară şi să înţeleg cine sunt.
Câtă înţelepciune întârziată – să pricepi că se poate întâmpla orice şi că ai putea fi o rotiţă, un motoraş sau poate chiar o placă turnantă ori piatra din capul unghiului.
Până una alta, se întâmplă primăvara şi – nu ştiu cum e posibil – sunt fericit-amărui şi pentru câteva ceasuri, măcar, voi putea rosti, cu dicţia cuvenită, briliantul vorbă engliterească: lightheartedness.

Singurătăţi urbane – Viziune din viitor

Etichete

angoasa, bucuresti, provincial, scrijelituri, singuratate, texte Realdo

N-am priceput niciodată Bucureştiul. El m-a priceput pe mine. M-a citit imediat, mi-a înşfăcat fricile de provincial, complexele individului speriat de necunoscut şi le-a pus la rumegat în uriaşa maşină de gunoi, cu o burtă de balenă ce aspiră sisific crusta de mizerie a oraşului.
Fricile mele şi fricile voastre, un compost frământat, rumegat şi aşternut înapoi pe caldarâm. Fiindcă puţini ştiu, cei mai mulţi dorm încă la ora la care ziua mijeşte ochii; maşina de gunoi îşi începe lucrul agăţând soarele într-un colţ de oraş, la fel cum un muncitor agaţă lampa într-o magazine întunecoasă, şi apoi îşi derulează roboteala perversă prin care răspândeşte pe jos, la marginea străzilor, stratul nedesluşit de frici şi frustrări pe care le luăm cu toţii în picioare, praful fin, aproape invizibil, care ne urcă pe umeri, se insinuează în toate orificiile noastre şi ne otrăveşte puţin câte puţin. Savanţii îi vor spune stress de metropolă; dar toată lumea începe să bâjbâie care e de fapt adevărul: betonul care a omorât copacii, sticla şi metalul ce lucesc vesel pe milioane de metri pătraţi, sunt bestiile unei jungle pentru care nu s-au făcut încă documentare de supravieţuire.
Zidurile înalte şi dure, drămuind cerul de deasupra, formează labirintul prin care ne vom târî buimaci, ca nişte sălbăticiuni speriate ori înnebunite de curajul dement al animalului încolţit.
Vom freca zidurile cu umerii noştri, de teamă să nu atingem fiinţele ce trec pe lângă noi; şi umerii noştri se vor zdreli, şi prin veşminte carnea va sângera şi se va îmbiba cu var; şi când fiecare va răsufla uşurat, închizând în spatele nostru uşile grele de metal ale apartamentelor, ascultând zgomotul liniştitor al încuietorilor şi al zăvoarelor, pata sângerie-murdară-de-var va fi singurul semn că nu suntem, încă, iremediabil singuri pe lume.

I HATE WINTER

Etichete

alternosfera, flori de mai, urasc iarna

Urasc iarna, ca in visul de azi noapte in care-mi desertam ritualic viscerele peste lumea asta inghetata, s-o incalzesc cumva. Imi promit mie ca nu va trece weekend de primavara adevarata fara sa ma prinda pe iarba verde de sub copacii ce vor inflori in parcul Tineretului.

O data prinsa-n lemn
Ascunde-ma neatins
Pazeste-ma de ger
Ast’noapte iar a nins …

Despre recunostinta. Aia platita

Etichete

cersetor, filosofalfairi, recunostinta

Cersetorul schiop care impinge un carucior in slow motion in fiecare dimineata pe deasupra Pasajului Lujerului, imi spune mereu “Bogdaproste, saru’mana, o sa-ti dea Dumnezeu sanatate si fericire”, de fiecare data cand ii dau o bancnota, o merdenea, sau o banana. Nu-mi ureaza “sa imi dea Dumnezeu” una-alta, imi prezice, cu o siguranta initiatica viitorul: “O sa-ti dea…”.
Uneori, cand esti mai la fundul sacului ca niciodata, pana si forma asta falsa (pentru ca e platita) de recunostinta si de anticipare a lucrurilor bune care ti se intorc, fiindca asa-i principiul vaselor comunicante in facerea de bine, e suficienta ca sa te tina pe o imaginara linie de plutire. Mi-am cumparat si pentru azi niste ganduri bune de la un batran sarman pe care-l asociez, nu stiu de ce (poate datorita mustatii si palariei) cu saracul tata.
Poza de mai sus n-are legatura concreta cu situatia descrisa mai sus. Nu stiu cum, dar cersetorii – tocmai fiindca-s atat de vulnerabili si de expusi, sunt ultimii la care m-as incumeta sa le bag blitzul in ochi.
Sursa foto: http://blue–z.deviantart.com/

Curs de scriere creativă, sezonul 1, seara 1

Etichete

creative writing, curs scriere creativa, fundatia Calea Victoriei, Mario Barangea, texte Realdo Tokacs

Mario Barangea

Am început luna asta un curs de scriere creativă cu Mario Barangea, la Fundaţia Calea Victoriei. Experienţa e una entuziasmantă, de aceea m-am gândit să postez aici o documentare a fiecărei seri de curs. Pentru cei interesaţi de scris, literatură în general, mecanismele naraţiunii şi dinamica actului de creaţie, serile cu Mario vor oferi o bogăţie de informaţii, un dialog cald, lipsit de didacticismul si retorica uşor arogantă a unei prelegeri în toată puterea cuvântului. Simt realmente inspiraţie în atmosfera acestui curs, atât de vehiculatul « blocaj al scriitorului » e istorie acum, şi vă recomand, tuturor celor care aveţi o poveste de spus, dar nu v-aţi găsit încă ‘’vocea’’ potrivită, să urmaţi un curs de scriere creativă.

Voi prezenta textele-exerciţiu pe care le-am scris cu ocazia cursurilor, cu precizarea ca ele nu au fost editate, îmbogăţite, corectate în vreun fel. Aveţi imaginea materialului brut, spontan, iar dacă în multe locuri calitatea textelor lasă mult de dorit, nu e în nici un fel vina cursului sau a lectorului, ci simpla bâjbâială a scribului care sunt.

SEARA 1

Primul exerciţiu a fost un soi de dicteu automat, după modelul lui Joyce care-şi impunea să scrie în fiecare zi, pentru trei sferturi de oră, fix ceea ce-i trecea prin cap, pentru a căpăta (sau menţine) deprinderea de a scrie. Mario ne-a propus să facem la fel, pentru cinci minute. Iată ce mi-a ieşit :

Lumina din încăpere e albă. Imi plac mai mult luminile galbene, parcă dau mai multă căldură. Azi căldura va veni din fiinţele de pe scaunele care umplu pereţii. Si din vocea uniformă care parcă repetă mantre, antifonând cumva zgomotele oraşului.

Am lăsat săptămâna în urmă şi viaţa şi obsesia mea de-o vreme încoace, afirmaţia cu iz de sentinţă care-mi stăruie în minte : habar n-am încotro mă îndrept.

Dacă stau să ascult cu atenţie, din vuietul îndepărtat al maşinilor şi din scrâşnetul imperceptibil al pixurilor, pot auzi în mine şi-n jur bătăile grăbite de inimă. Bat oare toate la fel ?

E ca un examen, dar scriu pe genunchi şi …aici Mario ne-a oprit.

Exerciţiul al doilea a fost menit să ne scoată din ‘’norii poetici’’ şi a constat în conceperea unui dialog între doi soţi, căsătoriţi de mai bine de zece ani, seara la cină ; în ziua respectivă el fusese părăsit de amanta cu care se vedea în secret, iar ea fusese concediată. Cele două personaje trebuie să redea sentimentele pe care le au, fără a-şi vorbi în mod explicit despre ce li s-a întâmplat. Un exerciţiu pe care l-am ratat complet, dată fiind inabilitatea mea de a construi dialoguri. Iată personajele-mi de hârtie creponată, foşnind o tentativă de dialog :

–          Bianca, dă-mi şi mie sarea, zise Tibi fără să ridice ochii din farfurie. Nu pricep cum poţi să  mănânci pastele astea fără niciun gust.

Bianca îl privi scurt, peste masă şi apoi aşeză cu zgomot solniţa în faţa lui.

–          Intr-o zi o să ajungi hipertensiv de la atâta sare.

Bărbatul nu răspunse. Mânca în silă, parcă din obligaţie.

–          Am o durere de cap cât casa, făcu Bianca, ridicându-se. Mă înnebunesc ăştia la muncă.

Goli farfuria în coşul de gunoi şi se sprijini de frigider, privindu-l pe Tibi.

–          Ia o pastilă, ceva, făcu el plictisit.

–          Ar trebui să beau câte una la fiecare două ore. Aş pleca şi mâine dacă aş putea. Auzi, noi cât mai avem în cont de la mama ?

–          Ce, te-ai hotărât deja, gata, pleci ?

–          Nu, măi, dar mă gândeam. Stii că m-am săturat de idioţii ăştia, ştii că vreau să plec, să-mi caut ceva mai ok.

–          Faci cum vrei. Habar n-am de bani, nu-i cardul la tine?

Tibi se ridică de la masă. Scoase din frigider o bere şi o desfăcu.

–          Tu ce ai, Tibi? Ce-ai făcut azi ?

–          Nimic relevant. Am alergat prin oraş, ca de obicei.

–          Hai să ne luăm liber. Să plecăm şi noi câteva zile, undeva.

El nici nu se uită la ea.

In fine, exerciţiul numărul trei. Redau pe scurt tematica şi conţinutul exerciţiilor, deşi veţi înţelege că înainte şi după lectura textelor există un dialog asemănător unui cenaclu, în care fiecare împărtăşeşte trăirile, ideile şi nelămuririle lui vizavi de subiect. Aşadar, în cel din urmă exerciţie, Moş Ilie, pensionar dintr-un sat de lângă Bucureşti, munceşte ca paznic la cimitir pentru a-şi completa veniturile. Ne aflăm în ultimele ore din viaţa lui şi îi descriem experienţa morţii. Iată povestioara :

Printre molizii din marginea cimitirului, soarele se aşternea la asfinţit, aruncând o lumină sângerie. Incă era cald, dar un pui de vânt frământa luminiţele lumânărilor aprinse la mormântul proaspăt al Gherghinei, ultima chiriaşă a lui Moş Ilie.

Portarul îşi târşâia picioarele pe pietrişul aleii, înspre baraca lui. Trei înmormântări într-o zi, se gândi bătrânul. Aştia n-au vrut să aştepte să-i bage în pământul îngheţat.

Işi dădu jos surtucul ponosit, nu înainte de a desprinde de pe umăr prosopul prins cu un ac de siguranţă. In mână avea un colac pe care-l aşeză pe măsuţa austeră, lângă ceilalţi doi.

 Umblă un pic la radioul portabil care cârâia în continuare interferenţe fără sens. Mia, pisica lui moş Ilie, îi zbughi printre picioare. Bătrânul se aplecă cu greutate să prindă bestia ce-i ţinea de urât nopţile în baraca încălzită. Când să-i atingă blana pufoasă, văzu roşu dinaintea ochilor şi pentru o clipă îl lovi o durere grea în spate, ca şi cum un animal mare i-ar fi căzut deodată în spinare. Să nu fie sciatica, se gândi moş Ilie,

Se ridică încet, pândindu-şi trupul să nu-l refuze şi trânti uşa barăcii ca să intre aer. Simţea că are nevoie de aer, cât mai mult aer curat.

Ieşi din nou afară şi o luă pe lângă rândul de cruci din dreapta, parcă neştiind unde merge. De după iorgovanul de la căpătâiul primarului Mazilu, ieşi Toader, vecinul de pe deal.

–          Ce faci, moş Ilie, toate bune ?

Bătrânul se uită la el, gândindu-se că nici n-avusese timp să se sperie de vecinul răsărit de după copac.

–          Eh, mă chinuie spatele ăsta, vecine.

–          Da, dar acu’ nu te mai doare, este ?

–          Este, făcu Ilie.

–          Mă întreb şi io, s-or fi făcut prunele anul ăsta? Tare-aş bea o ţuică, zise Toader.

–          Hai că-ţi dau eu un păhărel.

Moş Ilie o luă înapoi spre baracă şi atunci îl pocni în moalele capului ceva, ca o veste rea. Vecinul lui, Toader, murise de zece ani şi era îngropat lângă primarul Mazilu. 

Un pic de Barcelona

Etichete

barcelona, cosmo caixa, dali, gaudi, locuri care ma locuiesc, montjuic, spania, tibidabo

Ne-am intors de cateva ore din saptaluna de miere petrecuta la Barcelona. Parca suntem convalescenti, e cea mai plina vacanta pe care am avut-o si – lasand la o parte indispozitia din prima zi, probabil din cauza schimbarii de clima si arsurile solare pe care le-am capatat in ultima zi, fiindca am uitat ca-s cu niste grade bune mai aproape de ecuator – senzatia asta de convalescenta vine la faptul ca am facut practic o La Vuelta pe jos prin Barcelona, strabatand la pas orasul asta mirific de la nord la sud si de la est la vest.

El Prat. Aeroportul lor este de vreo cinspe ori mai mare decat Otopeni. Decoleaza si aterizeaza avioane la fiecare minut. Se sta realmente la coada in aer si pe pistele de decolare. Sunt peste opt sute de ghisee de check in. Drumul de la un terminal la altul dureaza vreo 15 minute cu autobuzul, si inca pe-atat pana in Plaça Espanya. Sosele suspendate, zeci de bretele care duc la autostrazi, o infrastructura care arata ca si o tara latina – cu tarele ei cu tot –  poate (daca vrea), mai ales dupa treizeci de ani de membership UE. Pe tot drumul de la aeroport pana in oras n-am vazut un boschet crescut aiurea, vreo groapa in sosea ori copaci si flori crescute asimetric. Poezie, nene.

In Piata Espanya e vechea arena de coride. De niste ani cica s-au interzis coridele in Spania (fair enough) dar arenele le-au transformat in mall-uri (eu le-as fi facut muzee).

Ne cazam la hotel. De unde sa stim ca Avinguda Meridiana este alaturi de sora-sa, Avinguda Diagonal unul dintre megabulevardele care taie toata Barcelona si pe care vuiesc masini si (mai ales) scutere, motociclete si alte neamuri cu doua roti si motor, 24 din 24? Hotelul se cheama Catalonia Atenas. Are patru stele dar n-are frigider in camera, iar camera n-arata nici de hotel romanesc de trei stele. (Deci surprinzator sau nu, la capitolul asta i-am luat pe spanyards.) Eh, zicem, n-am venit sa stam in camera, ci sa vedem frumusetile locului. Si le-am vazut, din crestet pana-n talpi.

Reteaua de transport este efectiv monstruoasa. Cum bine zicea baby, oamenii astia mai au un oras sub oras. Sunt vreo noua magistrale de metrou, linii de tren care sunt legate cu metroul prin tot orasul, zeci de linii de autobuz si tramvai, funiculare, un amarat de tramvai de epoca si autobuze turistice care te plimba prin oras pe bani deloc neglijabili, asa ca mai bine folosesti metroul si autobuzele normale si vezi orasul pe cont propriu si-n tihna. Sau febril, ca n-ai decat sapte zile si zeci de chestii de vazut/simtit/placut.

Gaudi. Fara Gaudi, Barcelona ar fi o oarecare metropola, fara nimic original. Omul asta si-a pus amprenta pe tot ce inseamna cultura si civilizatie in Catalonia. Parcul Guell, Casa Batllo, Sagrada Familia – sunt numai locurile pe care le-am vazut noi si care nu cred ca se pot uita. De la decoratiunile incredibile din resturi de faianta colorata din parcul Guell si ingeniozitatea sistemelor de ventilatie si iluminat din casa Batllo, de la jocul cu nuante si curbe ale constructiilor pe care le-a creat pana la maretia unica in lume a catedralei Sagrada Familia, Antoni Gaudi e unul dintre artistii ale caror lucrari se vad si la propriu si la figurat – din spatiu.

La Sagrada Familia se lucreaza – cu intermitente – din 1882. La momentul in care a pregatit planurile si macheta, cu posibilitatile tehnice ale timpului, Antoni Gaudi a spus ca e nevoie de cateva sute de ani pentru finalizarea constructiei. Dar, a  mai adaugat el, “clientul meu nu se grabeste”. Comparand ce am vazut pe net cu ce am vazut la fata locului, lucrarile la interior sunt foarte avansate. Inaugurarea programata pentru 2026 are probabil valoare simbolica prin marcarea centenarului mortii lui Gaudi. Nu va pot descrie in cuvinte maretia catedralei. Va fi cu siguranta un loc de pelerinaj pentru toata lumea crestina.

Dali. Am facut o excursie de jumatate de zi la Figueres, sa vedem teatrul-muzeu al lui Dali. Un alt frumos-nebun-genial despre care o sa vorbesc cu alta ocazie, mai pe indelete. Suficient sa spun ca am umblat printre lucrarile lui cu gura cascata si cu sufletul infiorat. Ne-ar fi trebuit probabil trei zile, nu trei ore, ca sa ne apropiem cat de cat de esenta operelor lui.

Pe cat de mult m-am indragostit de Gaudi si de Dali, pe atat de neplacut surprins am ramas de lucrarile lui Tapies si Joan Miro, impreuna cu pleiada de artisti pe care i-am vazut la muzeul de arta contemporana al Cataloniei. Sincer, n-am inteles nimic din lucrarile astea, habar n-am de ce ocupa spatiul in cladirea aia imensa care ar fi putut fi folosita la altceva. Indraznesc sa spun ca sunt si eu capabil de asemenea lucrari de arta (poate se indura Brightie sa va exemplifice cu niste poze, ca sa intelegeti mai bine cat de patetici sunt urmasii lui Dali si ai lui Gaudi).

Castelul Montjuic. O cazemata cu trei linii de aparare si tunuri uriase ce strajuiesc portul catre Mediterana, la care urci cu funicularul si cobori per pedes ca sa descoperi parcuri, fantani, flori, banci si pavaje minunate, care imita modele create de Gaudi si care arata grija catalonilor de a-si infrumuseta pana si cele mai ascunse colturi ale orasului. E incredibil sa descoperi pe un deal la cativa kilometri de oras un parc cu verdeata, o fantana, niste banci, totul perfect curat si aranjat, desi prin locul acela se opresc doar arareori oameni. Ganditi-va la cum arata popasurile turistice de pe la noi si o sa-mi intelegeti mirarea.

Tibidabo. Un alt deal, diametral opus fata de castel, in care e un parc de distractii pentru copii. O multime de kinderi, chestii colorate, distractie si o privire panoramica asupra orasului. Iar din biserica de deasupra parcului, privirea nu e numai panoramica ci si maiestuoasa.

Cosmo Caixa. Un fel de muzeu de stiinte naturale, unde te simti iar copil. Expozitii dedicate dinozaurilor, acvariu, gradina tropicala si o multime de masinarii si inventii unde apesi pe butoane si se intampla tot felul de legi fizice distractive, copilul din mine a fost foarte fericit in Cosmo Caixa.

La Rambla. Rambla e un fel de “pietonala” strajuita de copaci inalti, un bulevard foarte lung cu magazine, terase si populatie de toate felurile. Din cate am vazut, rambla e ceva specific oraselor spaniole, fiindca exista una si la Figueres. Nu va recomand Rambla din Barcelona. Hotii de buzunare (care sunt un flagel in Barcelona, atentie maxima daca mergeti acolo), aglomeratia excesiva, restaurantele unde din cauza puhoiului de oameni nu au timp nici sa curete mesele, turistii rusi si chinezi disperati dupa shopping, tragand dupa ei plase, aparate de fotografiat, odrasle urlatoare, totul pigmentat cu atmosfera de carnaval, no, gracias. Daca vreti sa cumparati suveniruri la preturi (mai) decente si sa va si relaxati, mergeti in El Poble Espanyol. Asta este un fel de Muzeul Satului, construit special pentru expozitia mondiala din 1929, unde sunt replicate case din toate regiunile Spaniei. Case, nu cocioabe, ca v-am zis de Muzeul Satului si poate v-am confuzat. Iar la parterul caselor si in piatetele amenajate in acest mini oras gasiti magazine de suveniruri, terase, restaurante, ateliere de artizanat in care se lucreaza live si mult mai multa liniste decat in oras.

Flamenco, sangria, paella. In ultima seara ne-am hotarat sa mergem la un concert de flamenco, la un restaurant cu meniu inclus, unul dintre cele promovate in programele turistice ale municipalitatii barceloneze. Adica paella, sangria si dansatori/cantareti de flamenco. Partea cu flamenco a fost cat de cat ok. Daca doamnele dansatoare isi faceau doar job-ul iar chitaristul repeta mai mult niste jingle-uri, solistul s-a simtit ca punea suflet. Insa partea cu restaurantul a fost execrabila.  Pentru prima data in viata mi s-a intamplat sa vina chelnerul, sa-mi ia furculita si cutitul din farfuria de salata si sa mi le arunce pe masa (pentru felul doi, n-ati inteles). Paella a fost ca vai de lume (asta si fiindca noi nu suntem mancatori de fructe de mare), iar sangria ii suspectez ca au indoit-o cu apa si zahar. Iar desertul traditional  a fost de fapt o prajitura de inghetata…vieneza. Ca sa nu mai zic ca restaurantul se numea “El Patio Andaluz” (poate de asta n-a fost in regula, ca era andaluz si nu catalon?). Oricum, de evitat.

Barcelona inseamna o multime de lucruri faine si cateva minusuri evidente. Nu-i un loc facut pentru relaxare, mai ales daca vrei sa si vezi orasul, care e foarte alert, insa nici nu-mi vin in minte cate argumente v-as putea da sa-l vizitati, mai ales din punct de vedere cultural.

Momentan, astea-s impresiile proaspete, disparate si dezordonate, exact cum imi vin in minte la 3 a.m. Pentru povestea mai nuantata si pentru poze, mergeti la Brightie (nu chiar amu, ca doarme, mai asteptati si voi un pic 🙂 si mai reveniti, poate o sa mai scriu cate ceva si aici.

Vicii? Cine, io?

Etichete

Brightie, lepse, vicii

Fiindcă iubita-mi parte luminoasă cere prin leapşă să-mi vază partea vicioasă (de parcă n-ar fi avut timp pe durata celor ~5 ani de când m-am aciuat la umbra ei să-mi ştie năravurile), iată că le exhib aici, şi n-aveţi voie să vă folosiţi de ele împotriva mea (precizez că ordinea e aleatorie):

U2 – mai exact, pentru cunoscători, călătoria spirituală a trupei U2 şi a domnului Bono. Îmi aduc aminte că prin 2005, după un party la mine acasă, cineva a uitat nişte cd-uri printre care şi albumul All That You Can’t Leave Behind. Mi-a luat vreo câteva săptămâni până să-l ascult, dar de atunci piesa Beautiful Day şi alte vreo 150 de cântece U2 nu lipsesc din nici un playlist de-al meu.

 History Channel – motivul meu de dispută cu jumătatea mea care nu înţelege de ce mă pasionează pe mine tacticile lui Von Paulus şi Jukov la Stalingrad, cât de importantă a fost bătălia de la Allesia şi cum l-a propulsat pe Iulius Cezar ca geniu al istoriei militare mondiale, ori cât de interesante sunt documentarele Life After People, Ax Men, Pawn Stars, ş.a., chiar dacă le vezi de câte douăzeci de ori. Cert este că înţelegerea implicaţiilor hegemoniei spartanilor în Grecia antică, a dominaţiei Imperiului Roman asupra lumii ori a deciziei lui Hitler de a nu ataca la Dunkerque, nu mă vor ajuta niciodată să câştig o amărâtă de dominaţie asupra telecomenzii. Prin urmare, în serile noastre de leneveală la TV, ne uităm tot la Animal Planet, la documentarele cu feline. Într-o altă existenţă, voi fi un medic veterinar cu excelente cunoştinţe de tactică militară!

 Ciocolata. În toate formele ei.

Ţigările – cartea lui Carr n-am citit-o, ţigara electronică e un surogat care suge, nu mai vreau să vorbesc despre asta, deja ţi-am fumat alea două ţigări pe care le mai aveai în pachet, bebiţo, şi mă gândesc la următorul viciu.

 Lectura – pe bune, simt că-mi lipseşte ceva dacă nu car un roman cu mine dimineaţa la metrou, în drum spre muncă. Şi fiindcă un viciu e ceva care te fieeeeerbe, chiar şi cititul din scoarţă-n scoarţă a cărţilor proaste care-mi nimeresc în mână e o activitate obsesiv-compulsivă.

Un păhărel de rom + un pahar de cola. Nu mixate, ci în “parteneriat”. Gheaţă – doar vara, romul să fie negru şi nu adăugaţi lămâie că aia-i Cuba Libre si romul nu-i murătură să-l acreşti. Se repetă operaţiunea de câteva ori, cu lentoare savuroasă. PS: De cateva ori pe lună, nu pe zi!

Nopţile de vineri – spre sâmbătă, când ştii că nu trebuie să te trezeşti a doua zi la şapte şi îţi permiţi să-ţi faci de cap, înţelegeţi ce vreţi voi prin asta.

 Ciocolataaaaaa!

 Ideile puţine, da’ fixe. Adică faptul că vreau o seră plină cu plante şi cărţi, ba nu, vreau o cabană în pădure, sau o crâşmă a noastră, sau ok, mă mulţumesc deocamdată şi cu un balcon deschis; vreau să fiu eu ăla care găteşte (şi nu vreau să fac curăţenie), vreau să învăţ să fotografiez, vreau să ne urcăm într-un tren şi să nu ştim unde merge… dar astea deja-s visuri, nu mai sunt vicii.

 Mă tot strofoc să-mi mai găsesc vreun viciu, ştiu că nu v-au satisfăcut cele de mai sus, paparazzilor. Dar ce să-mi fac, aşa sunt eu, da, aproape perfect, cum stau aici în poziţia lotus şi cuget la slăbiciunile umanităţii. Eeeeepic.