Singurătăţi urbane – Viziune din viitor

Etichete

, , , , ,


lonely cityN-am priceput niciodată Bucureştiul. El m-a priceput pe mine. M-a citit imediat, mi-a înşfăcat fricile de provincial, complexele individului speriat de necunoscut şi le-a pus la rumegat în uriaşa maşină de gunoi, cu o burtă de balenă ce aspiră sisific crusta de mizerie a oraşului.
Fricile mele şi fricile voastre, un compost frământat, rumegat şi aşternut înapoi pe caldarâm. Fiindcă puţini ştiu, cei mai mulţi dorm încă la ora la care ziua mijeşte ochii; maşina de gunoi îşi începe lucrul agăţând soarele într-un colţ de oraş, la fel cum un muncitor agaţă lampa într-o magazine întunecoasă, şi apoi îşi derulează roboteala perversă prin care răspândeşte pe jos, la marginea străzilor, stratul nedesluşit de frici şi frustrări pe care le luăm cu toţii în picioare, praful fin, aproape invizibil, care ne urcă pe umeri, se insinuează în toate orificiile noastre şi ne otrăveşte puţin câte puţin. Savanţii îi vor spune stress de metropolă; dar toată lumea începe să bâjbâie care e de fapt adevărul: betonul care a omorât copacii, sticla şi metalul ce lucesc vesel pe milioane de metri pătraţi, sunt bestiile unei jungle pentru care nu s-au făcut încă documentare de supravieţuire.
Zidurile înalte şi dure, drămuind cerul de deasupra, formează labirintul prin care ne vom târî buimaci, ca nişte sălbăticiuni speriate ori înnebunite de curajul dement al animalului încolţit.
Vom freca zidurile cu umerii noştri, de teamă să nu atingem fiinţele ce trec pe lângă noi; şi umerii noştri se vor zdreli, şi prin veşminte carnea va sângera şi se va îmbiba cu var; şi când fiecare va răsufla uşurat, închizând în spatele nostru uşile grele de metal ale apartamentelor, ascultând zgomotul liniştitor al încuietorilor şi al zăvoarelor, pata sângerie-murdară-de-var va fi singurul semn că nu suntem, încă, iremediabil singuri pe lume.

Anunțuri

Thriller in pasi de varsta a III-a

Etichete

, , , , , , ,


the company you keepAm vazut – tot la Studio, intr-o atmosfera suprarealistica (sic!), in care s-au decernat cu pompa premiile festivalului Cinepolitica 2013 – “thriller”-ul politic The Company You Keep, semnat de Robert Redford in 2013, evident cu Robert Redford, Shia LaBoeuf, Susan Sarandon si inca vreo cativa actori buni in rolurile principale.
Povestea promite: un grup de actiune impotriva razboiului din Vietnam – numit Weather Underground, sau The Weather Man, comit in anii ’70 o serie de atentate precum si un atac la o banca din Michigan, in urma caruia un guardian este ucis. Zbaterile radicale ale unei generatii intregi de tineri care luptau impotriva Sistemului (care consuma, ca un monstru orice generatie) versus greselile care transforma niste tineri idealisti si pacifisti in proscrisi pe care FBI-ul ii vaneaza de 30 de ani. Toate astea, in oglinda cu propriile framantari si mize morale ale unui tanar ziarist (Shia LaBeouf) care descopera o poveste ce-i poate propulsa cariera.
Problema cu filmele lui Robert Redford nu e in imagine, in muzica, in atmosfera. Pe toate astea le face competent, niciodata genial, dar totusi competent, smooth cum ar zice americanii.
Problema cu filmele lui Robert Redford e ca intriga si suspansul lasa de dorit, fiindca Redford e “condamnat” sa fie eroul pozitiv care va arata lumii intregi ca el e demn, corect, moral, etc. Intre eforturile transpirate ale tipilor de la FBI (care evident ca raman mereu in urma evenimentelor), fuga inteligenta a lui Redford si (pentru ca ni se dezvaluie faptul ca el nu…fuge) si strofocarile lui LaBeouf, a ramas mult loc de construit drama, mai ales ca rasar pe ici pe colo lujerii unui conflict moral intra- si intergenerational.
Una peste alta, filmul nu agaseaza, e chiar placut daca nu te astepti sa vezi un thriller in toata puterea cuvantului. Documentar vorbind, are valoare (e vorba de radiografia grupului cu activitatile teroriste cele mai senzationale pana la 11 septembrie in SUA) si n-o sa-l vedeti la mall, fiindca n-are “incarcatura” comerciala. I-as da undeva intre nota 7 si 8, pentru cat de bine joaca Redford (desi varsta isi spune cuvantul si in privinta lui) si pentru senzatia aia (usor meschina) de bucurie ca Binele a triumfat din nou, desi te prinzi ca, din scenariu, n-avea cum sa fie altfel.

Ăsta tre’ să fie locul

Etichete

, , , , , , ,


this-must-be-the-place-81n9stedlwl-sl1500-jpg-bc18e303bf844d76Sunt vreo duzină de filme absolut memorabile pe care le-am văzut în ultimul an şi n-am apucat sa scriu nimic despre ele. Să încep cu ultimul, văzut weekendul ăsta la Studio: This Must Be the Place (2011), semnat de Paolo Sorrentino, cu un Sean Penn într-un alt rol demenţial, cu Frances McDormand şi cu Eve Hewson (fiica cea mică a lui…Bono).
O poveste încâlcită, care ar putea fi despre tot şi despre nimic (cui îi pasă – când ai imagine, detalii şi coloană sonoră de vis, metafore ce se scurg dintr-un cadru în altul, replici care se cer a fi retrăite, repetate din vârful buzelor în timp ce-ţi ţii respiraţia), This Must Be the Place ar fi putut deveni un film cult în alte vremuri.
Pe scurt, Cheyenne (Sean Penn) e un star rock retras din viata publică, ce-şi duce zilele cu tabieturile, fixaţiile şi micile lui plăceri şi amărăciuni. Declicul se petrece în viaţa acestui personaj insolit în momentul în care tatăl său – cu care nu mai vorbise de trei decenii – moare; evreu persecutat la Auschwitz, acesta îşi dedicase întreaga viaţă găsirii torţionarului său. Acum, fiul risipitor e cel ce va duce la capăt “răzbunarea”. (Nu, nu e un film despre Holocaust – nu-mi dau seama dacă introducerea acestui detaliu nu-i cumva uşor ironic).
this-must-be-the-place-503640lCheyenne are vreo 50 de ani dar încă are permanent şi ochelari de soare în orice ocazie, se machiază, se rujează ca starurile rock ale anilor ’80, poartă zilnic masca adoptată de adolescentul fragil din urma cu trei decenii şi ceva. Cară peste tot un troller în care pare să ducă, cu mersul său târşâit, povara lumii întregi + durerile personale. Vorbeşte gâjâit, piţigăiat (cam cum o făcea P.S. Hoffmann în rolul lui Capote), stârneşte râsul dar şi sensibilităţile aparte ale unui om căruia ori i-au nenorocit drogurile parte din minte, ori i-au deschis drumul către o Shambala necunoscută neiniţiaţilor.
Nu pot povesti filmul ăsta. De oricâte ori aş face-o, mi-ar ieşi altceva. Dar e un must see, vă garantez. Şi cred că dacă vreodată voi face un top zece al vieţii mele de spectator de cinema, This Must Be the Place va face parte din el.

Trailer:

Si una dintre melodiile faine din coloana sonora:

I HATE WINTER

Etichete

, ,


Urasc iarna, ca in visul de azi noapte in care-mi desertam ritualic viscerele peste lumea asta inghetata, s-o incalzesc cumva. Imi promit mie ca nu va trece weekend de primavara adevarata fara sa ma prinda pe iarba verde de sub copacii ce vor inflori in parcul Tineretului.

O data prinsa-n lemn
Ascunde-ma neatins
Pazeste-ma de ger
Ast’noapte iar a nins …

Michel Houellebecq. Lumea incurabilă

Etichete

, , , , ,


Apoi totul se linişteşte, nu rămân decât ierburile bătute de vânt. Triumful vegetaţiei devine total.

            houellebecq    De o vreme încoace, cărţile şi autorii care mi-au plăcut în ultimul timp zac, dospesc în mine. Sunt incapabil să scriu două vorbe inteligibile , să emit o părere “avizată”, să spun CEVA despre ele/ei. Să aleg între a fi adulator ori detractor. Am doar senzaţii primare, frânturi de sens care încearcă să formeze moleculele unor idei pe care să le transmit şi altora. (Dacă merită să mai transmiţi şi altora ceva, orice).

Mi-am petrecut toată dimineaţa parcurgând recenzii la cele trei volume de Houellebecq pe care le-am citit şi eu: “Harta şi teritoriul”, “Particulele elementare”, “Platforma”. De la incursiuni de filosofie abisală până la cretinisme debitate la metru, se pare că în teritoriul internautic fiecare găseşte ceva de spus despre “copilul rebel” al literaturii franceze. Prin urmare scuza prin precedente nenumărate există şi pentru mine.

În “Harta şi teritoriul”, Jed Martin,  un artist obscur, marginal şi inadaptat (cum sunt toate personajele principale din cărţile lui MH de până acum) devine celebru fotografiind hărţile Michelin ale Franţei rurale. Boom! – mii de euro pe exemplar, societatea de consum cumpără într-o veselie reprezentările unor reprezentări ale realităţii. Mai apoi, artistul îşi consolidează faima pictând reprezentări simple ale meseriilor ori ale marilor oameni ai momentului. Unul dintre subiecţii portretelor lui Martin este chiar Houellebecq, cei doi interacţionând pe palierul singurătăţii împărtăşite, al artei asumate ca o scăpare, o evadare care nu duce de fapt nicăieri.

“Particulele elementare” povesteşte vieţile a doi fraţi vitregi, Michel şi Bruno, ambii crescuţi fără dragoste părintească, doi candidaţi perfecţi la nefericire şi nebunie. Michel va deveni un savant autist prin munca sa dedicată marilor descoperiri în genetică. Bruno va căuta cu fervoare soluţiile de moment ale plăcerilor fizice, practicând masturbarea şi sexul dezordonat ca terapii prin care să facă faţă existenţei mediocre. Un om nou se prefigurează la orizont, e oare înfricoşător ca cei de dinaintea lui?

În fine, “Platforma” propune turismul sexual ca modalitate de rezolvare a nevrozelor societăţii occidentale. Disoluţia ideii de familie şi a convieţuirii în cuplu o dată cu revoluţia sexuală, tensiunile interetnice şi interrasiale, ciocnirile între civilizaţii, toate acestea au un substrat dificil de digerat. Experienţa cunoaşterii celuilalt trebuie facilitată până la ultimele ei consecinţe; imaginea occidentalei planturoase flancate de un negru tânăr şi viril ori a occidentalului timorat care-şi găseşte relaxarea în saloanele de masaj tailandez (cu sex inclus) nu reflectă atât o nouă formă de sclavie sau colonialism sexual cât o reaşezare a rolurilor şi a satisfacerii idealurilor într-o lume “post-umană”. Progresul înseamnă libertate de mişcare pe spaţii largi; vindecarea frustrărilor personale, fericirea, dragostea, pasiunea, le poţi găsi acum într-un hotel de la capătul lumii. Sau nu.

MH deranjează pentru că dă senzaţia că scrie despre tot şi despre nimic. E sentenţios, pornografic, narcisist, macabru, cinic, rasist. Amestecă naraţiunea literară cu articole de pe Wikipedia, broşuri turistice, strategii de marketing; scrie ba introspectiv, ba în stil policier, ori fornăie filosofic pe zeci de pagini, sau redă scriptul unui documentar TV; nu vrea (ştie?) să construiască dialoguri între personaje, le prezintă caracterizările în nişte “casete tehnice” prin care le introduce în poveste doar pentru a le manipula, neoferindu-le nicio şansă; condamnă orice întâlnire cu o femeie frumoasă şi inteligentă la o tragedie; în sfârşit, repetă ca un prooroc în pustiu, la nesfârşit, prohodul lumii în care trăim şi a speciei pe care o însufleţim. Exemplele pot continua. Şi totuşi.

Dincolo de crusta de cinism şi răutate ce ies uneori din livresc şi ne privesc în faţă sau ne respiră în ceafă, obligându-ne să ne examinăm cu teamă de neant şi nonsens propria existenţă, literatura lui MH, vorbeşte despre lucruri mari precum iubirea, arta, sensul existenţei umane, solidaritatea între indivizi, viitorul civilizaţiei. E uneori o tristeţe sfâşietoare în rândurile acestor cărţi care dezavuează arta şi cultura ca mecanisme escatologice pentru individ şi care demolează civilizaţia contemporană ca motor (încă) posibil de progres al societăţii în care trăim. În acest sens, cărţile lui MH sunt apocaliptice, anunţând dezintegrarea speciei, civilizaţiei, societăţii şi individului într-o succesiune de fenomene ce pot fi intens dezbătute şi criticate, dar nu pot rămâne nereperate. Când citeşti despre ele, îţi dai seama că le trăieşti, într-un fel sau altul.

Cultura nu ne salvează şi nu ne mai poate da un sens. Felul în care o reinventăm, multiplicăm, terfelim, seamănă cu încercarea disperată a unui copil de a reasambla bucăţile unei jucării dezintegrate. Civilizaţia noastră are fundamente tot mai şubrede, valorile sunt schimbătoare şi perisabile. Suntem egoişti, răi, laşi. Merităm să pierim şi în urma noastră să rămână o mie de secole de linişte verde, până când o altă specie va putea să reînnoade povestea. Ori merităm să fim operaţi, să ni se rearanjeze în codul genetic acele particule din adâncul nostru care pâlpâie nostalgic şi disparat: iubirea, grija fată de aproapele, binele, frumosul şi toate celelalte lucruri din care se formează limba (tot mai) străină pe care o numim viaţă.

Cam asta îmi spune mie Houellebecq. Habar n-am dacă este/ va fi/ va rămâne un scriitor mare. Nu-i împărtăşesc multe dintre idei şi nici nu mă impresionează maşinăria de marketing din dosul căreia zâmbeşte (acru şi dezinteresat/ ori umil şi expectativ) autorul. Dar trăiesc cu sentimentul că literatura lui îmi augmentează conştiinţa. Şi-mi zic că măcar la atât mai e bună arta.

Şoptitul în mâini

Etichete

, , ,


womand hand“O femeie poate spune atâtea lucruri prin mâinile ei, încât mâinile bărbaţilor mi se par întotdeauna ca nişte labe de lemn anchilozate. Mâinile bărbaţilor sunt făcute să strângă alte mâini, să se bată, desigur şi pentru a trage cu arma şi a semna. A da mâna, a bate, a trage cu arma şi a semna cecuri – asta-i tot ce sunt în stare să facă mâinile bărbăteşti şi, de asemenea, să lucreze. Mâinile de femei, însă, aproape că nu mai sunt mâini, fie că ung felii de pâine cu unt sau îţi dau la o parte părul de pe frunte. Nici unui teolog nu i-a venit în minte să predice despre mâinile femeilor din evanghelii: Veronica, Magdalena, Maria şi Marta – atâtea mâini de femeie în evanghelii, care au fost gingaşe cu Isus.”
(Heinrich Böll – Opiniile unui clovn)
clown hands

Ultimul Moş Crăciun

Etichete

, ,


winter-road-wallpapers-2-1024x768Era deja întuneric de vreun ceas şi porniserăm spre casă pe drumul ud în care luna se reflecta mare şi lăptoasă. Tata trăgea căruciorul plin cu lemne şi o roată scârţâia stins în ritmul paşilor lui. Eu ţopăiam pe lângă el, cu paşii aceia ciudaţi pe care îi făceau fachirii la Teleenciclopedia când mergeau pe jar. Îmi mişcam continuu degetele de la picioare cum îmi zisese tata, ca să-mi dispară frigul din ele.
Aveam nişte cizme de cauciuc, una era găurită într-o parte şi umezeala trecuse prin ciorapul de lână. Călcam cu grijă, să evit toate bălţile în care orice copil de opt ani ar fi păşit, fiindcă aş fi făcut orice numai să nu-mi mai intre apă în cizmă.
Pe lângă noi trecu o maşină, întârziată de pe undeva. M-am uitat repede dacă e vreo Lada cu sârbi, să le fac cu mâna, poate-mi aruncă gumă, dar nu era. Cum mă ferisem din calea maşinii, chiar lângă marginea drumului, am văzut pe jos o ţigară. M-am aplecat să o iau ; cineva o aruncase sau o scăpase de curând fiindcă era încă uscată, abia puţin jilavă.
– Tati, am găsit o ţigară !
– Unde, copile?
– Pe jos. I-am întins-o. Tata s-a oprit, s-a uitat o clipă la ţigară să nu fie murdară, apoi şi-a pus-o în colţul gurii. S-a căutat de chibrituri şi a aprins-o.
– Ia vezi, Ovi, mai îs?
M-am uitat cu grijă pe jos, printre crenguţele de plop şi iarba sfrijită de brumă de pe marginea şoselei. La câţiva metri mai încolo am găsit încă una. Si încă una. Am început să strig şi să ţopăi ca apucatul. Am găsit vreo doişpe ţigări pe care le-am dat tatei. El s-a aşezat pe un ciot de la marginea drumului, pufăind mai departe. Când trăgea fumul, jarul îi lumina mustaţa şi jumătate din faţă.
– Le-o fi scăpat cineva, spuse, ca pentru sine.
– Sau le-o pus semn.
– Cum adică – semn ?
– Cum făceau Hans şi Gretel când aruncau grăunţe pe cărare în pădure şi le-or mâncat păsările.
Tata râse şi se arătă cu degetul :
– Si pasărea asta fumează toate ţigările.
M-am aşezat lângă el.
– Ia zi, ce vrei să-ţi aducă Moşu’ ?
Am turuit imediat. Mă gândisem mult la ce vreau de la Moşu’.
– Bocanci faini ca ăia de la magazin. Si ciocolată. Si o maşinuţă. Si să ningă.
– Mă, da ţi-ai făcut listă.
Mă foiam pe lângă tata. Uitasem să-mi mai mişc degetele de la picioare şi-mi îngheţaseră din nou.
– Ce-i, ţi-i frig, aşa-i?
– Mi s-a spart o cizmă.
– Ia să văd.
Pipăi laba piciorului meu drept până găsi crăpătura. Îi încăpea degetul mic acolo.
– Da, păi tre’ să vorbim cu Moşu’ de nişte bocanci.
– ăia de la magazin, tati, de la magazinul de lângă librărie.
– Păi Moşu’ aduce bocancii cu sania din Laponia de la el, Ovi, nu umblă prin magazine la noi.
– Da’ io ăia îi vreau. Si să ningă, că dacă nu ninge cum vine Moşu’ cu sania. şi să vorbim cu el să-mi arate şi mie sania, că niciodată nu ne-o arată.
– Bine, măi copile, hai c-o început să-ţi meargă gura ca o meliţă. Fă tu bine şi scrie o scrisoare lu’ Moşu’, şi dacă eşti cuminte o să-ţi aducă bocanci.
– Auzi, tati, da’ Moşu’ chiar există ? Fiindcă o zis tovarăşa la şcoală că Moş Crăciun nu există şi că vine doar Moş Gerilă de Anu’ Nou şi pe el îl trimite tovarăşu’ Nicolae Ceauşescu la toţi şoimii patriei şi pionierii ascultători.
Tata aruncă chiştocul şi se ridică.
– La noi o să vină Moş Crăciun, o să vezi. şi ce vă zice vouă la şcoală, nu-i tot timpu’ adevărat, nu mai crede şi tu ca prostu’. Tre’ să zici că da, e cum zice tovarăşa, da’ tu în tine crezi ce ştii tu că-i bine, ai înţeles ?
*

Când am ajuns acasă, mama terminase mâncarea. Iar aveam mâncare de cartofi, dar mi-era foame rău, era bună şi asta. Mi-am pus cizmele în hol, mi-am scos ciorapii şi ţuşti cu tălpile pe teracotă. Ardea.
Am mâncat şi m-au trimis la culcare. Tata a rămas cu mama în bucătărie. El şi-a aprins o ţigară din alea pe care le-am găsit eu, mama s-a aşezat lângă el la masă. Nu mi-era somn şi am crăpat un pic uşa să-i ascult. îmi plăcea să-i ascult când vorbeau ei aşa, seara.
– Ne mai trebuie ulei şi nişte făină. să fac prăjituri. Ai vorbit cu Mircea de carnea aia ? Mama era obosită. Vorbea încet ca şi cum ar fi povestit ceva.
– Am vorbit. să prindă o cursă la Timişoara şi mi-o zis că se rezolvă. Plus vreo cinşpe ouă şi două pachete de unt. Soră-ta o primit cafa aia ? Că tre’ să dăm şi noi ceva la schimb, chiar dacă mi-o rămas Mircea dator.
Tata lucra portar la autobază. Câteodată unul dintre camioanele ce veneau din cursă oprea la noi şi atunci tata aducea carne, lapte, zahăr şi mie câte-o ciocolată din aia bună. Dar nu tot timpul. înainte tata lucra la metalochimice, în centru, unde mergea toată lumea să cumpere aragazuri şi frigidere şi scule şi vopsea şi cuie. Atunci aveam şi tort şi tata îi aducea mamei parfum şi mănuşi şi ruj cu care se dădea ea când mergeau la onomastică. Dar după aia tata s-a certat cu un şef de acolo de la magazin. Au fost la miliţie şi au zis că tata a înjurat partidul. Nu ştiu ce s-a întâmplat dar pe tata l-au mutat la autobază. şi cică i-au dat mustrare scrisă, nu ştiu ce-i aia, dar clar înseamnă că l-au certat.
Mama îşi pusese capul pe umărul tatei, o vedeam prin crăpătura uşii. N-am prins ce mai vorbeau ei acolo, încet, dar tata a mai zis :
– Tre’ să luăm şi încălţări la copil. I s-or crăpat porcăriile alea de cizme.
Mama n-a zis nimic. Dar am ştiut că se gândea ea la ceva. Sigur o să-i scrie ea lu’ Moşu’ şi sigur o să-mi aducă bocancii. Că dacă-i scrie mama, pe ea sigur o ascultă.

*
A doua zi dimineaţă, tata era de servici şi pe mine m-a trimis mama să iau pâine. Când eram mic, mergeam cu ea şi aşteptam la coadă să vină maşina. Acum mergeam singur că era mare şi ştiam să număr banii. în unele zile maşina întârzia şi nu mai cumpăram pâinea din magazin. Se făcea coadă lângă treptele de la uşă ; când venea maşina, vânzătoarea stătea pe trepte şi dădea pâinile direct din dubă. îi dădeai banii şi ea îi băga într-un buzunar mare de la halat, îţi dădea restul din celălalt buzunar şi apoi îţi băga pâinea în sacoşa pe care tu o ţineai.
Era deja multă lume la coadă, creo cinşpe inşi. şi ieşise soarele; chiar dacă era cam frig, ceea ce mă îngrijora fiindcă trebuia să fie zăpadă ca lumea ca să vină Moşu’. Ne uitam toţi la colţ, lângă piaţă, să vedem când apare duba pe care scria mare PIINE. Am vrut să mă duc la magazinul de pantofi, lângă librărie, era aproape, dincolo de părculeţ, să mai văd o dată bocancii din vitrină, dar mi-era ruşine să zic la cineva să-mi ţină loc la coadă. Oricum ştiam din memoria proprie cum arătau : erau cu vârf un pic rotund, negri-negri, strălucitori, cu şireturi până sus pe picior şi blană înăuntru. Puteai să-ţi bagi pantalonii înăuntru şi erau ca nişte bocanci de armată.
Duba cu pâine nu venea. şi după mine erau mulţi oameni, cineva a zis că nu mai vine azi, că nu ştiu ce mirări se întâmplă la Timişoara. Mie îmi plăcea tare mult să merg la Timişoara. Vara am mers cu tata şi cu un şofer cu camionul la fabrica de bere. Am mâncat pâine cu salam şi vată pe băţ şi când mi-a fost somn, şoferul m-a lăsat să dorm pe patul din cabină, care avea o pernă mică şi tare, perdeluţe albastre şi o poză mare cu o femeie frumoasă, dezbrăcată.
Cum stăteam aşa la coadă, mi s-a făcut iar frig la picioare şi deodată a apărut mama. Era supărată sau nu ştiu ce, că m-a luat repede de mână, să plecăm.
– Hai, că vin muncitorii de la Marginea.
– Da’ n-am luat pâine.
– Las’ că luăm mai târziu. Hai acasă acuma.
O femeie de la coadă a salutat-o pe mama.
– Ce se întâmplă, Lili ?
– Mergi acasă, Mirela. M-o sunat al meu de la autobază că vin muncitorii de la Marginea de la fabrică. Cică îi grevă şi fac revoluţie la Timişoara.
Oamenii începuseră să şuşotească. Am plecat de-acolo.
– Mami, ce-i aia revoluţie ?
Mama n-a zis nimic. Mă ţinea tare de mână, ca atunci când se apropia trenul în gară şi ne era la amândoi frică de locomotiva care ţiuia şi te umplea de aburi.

*

Mama mi-a dat mămăligă cu lapte şi m-a lăsat să pun cât zahăr am vrut. După aia mi-a zis să mă joc la mine în cameră. Aveam un indian de plastic care stătea pe cărţile de poveşti şi trăgea cu arcul în soldaţii de pe covor. Ei aveau puşti şi erau mulţi, dar el era sus pe cărţi şi îi dobora pe fiecare pe rând. şi mai aveam un elicopter greu de fier care zbura de pe masă dar apoi eu îl duceam cu mâna mai jos, aproape de soldaţii care erau acum prieteni cu indianul şi trăgeau toţi cu bombe mici de plastilină în elicopter şi-l doborau.

*

Am dormit după amiază. Apoi mi-am făcut o felie de pâine cu untură şi paprică. Mama nu era acasă, nici tata. Am zis să merg la magazin să văd dacă mai au bocancii. Când am ajuns în centru erau mulţi oameni în faţă la primărie. Oamenii strigau tare şi deodată au început să arunce cu pietre. Au spart geamuri la primărie, vitrina de la librărie şi de la magazinul de pantofi. Un bărbat pe care nu-l ştiam arunca în stradă nişte cărţi groase cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi apoi sărea cu picioarele pe ele. Apoi a dat foc la una. Mie mi-era frică. M-am uitat repede în vitrină la magazinul de pantofi. Era spartă şi nu mai erau bocancii, doar o piatră mare. După aia nu ştiu cum au apărut din parc mama şi tata, aşa îmbujoraţi la faţă, şi alţi oameni.
– Ce cauţi aici, copile ? Cine ţi-a dat voie să pleci de-acasă ?
– Hai, Gabi, lasă copilul. Hai să mergem toţi acasă.
Când am ajuns acasă, amândoi era nervoşi sau îngrijoraţi. Tata mi-a întins sacoşa:
– Ia, o venit Moşu’ mai devreme anu’ ăsta.
M-am uitat la el, mirat. Apoi în sacoşă. Oaau, bocancii mei ! I-am scos imediat şi mi i-am pus în picioare. Era ceva într-unul. Am băgat mâna; era un ciob mare şi bont, de sticlă. N-am zis nimic.
Tata scosese radioul şi îl regla. Nu mă băgau în sema, niciunul. Toată seara au ascultat la radio. Un nene a zis : ‘’ Aici Radio Vocea Americii. Astăzi, la Timişoara, revolta anticomunistă a erupt. Zeci de mii de oameni au ieşit în stradă pentru a protesta împotriva dictaturii. Autorităţile au reprimat violent demonstraţiile paşnice. O ploaie de gloanţe… sute de arestări… un număr neprecizat de morţi şi răniţi… corespondentul nostru… ‘’
Mama mi-a explicat că e revoluţie şi că vor să-l dea jos pe Ceauşescu. Nu înţelegeam de ce vrea lumea să-l dea jos, dar ştiam că oamenii mari îţi spuneau mereu să te dai jos; de exemplu, când mă urcam în dud la bunica, striga la mine: ‘’copile, dă-te jos, că o să cazi”. Poate şi pe Ceauşescu îl dădeau jos ca să nu cadă de pe unde se urcase.

*

Tata era mai tot timpul plecat în centru, la primărie. Nu mai ştiu exact toate lucrurile care s-au întâmplat atunci. într-o seară mi-am pus bocancii cei noi, voiam tare mult să mă plimb cu ei şi i-am zis lui tata care venise până acasă : ‘’tati, ia-mă şi pe mine la revoluţie.’’ Am mers toţi trei. La primărie era scos un televizor pe geam şi oamenii se uitau la el din stradă. Din când în când bărbaţii chiuiau sau huiduiau. Cineva adusese ceai şi pâine caldă. Apoi un preot ne-a învăţat să ne rugăm. Am stat toţi în genunchi, aşa pe stradă, şi am spus ‘’Tatăl Nostru”. Cumva, toţi erau bucuroşii; şi eu eram bucuros, dar şi îngrijorat că nu ninge.
Moş Crăciun n-a venit anul acela. Adică el, personal, n-a mai venit niciodată. Peste ceva timp, când am crescut şi mai mult, mi-a povestit mama că Remus, băiatul de la casa de lângă calea ferată, era Moş Crăciun pentru toţi copiii de la noi de pe stradă. Doar că anul acela Remus plecase la Timişoara, la revoluţie, şi l-au împuşcat. De atunci mama lui se îmbracă numai în negru.

*

– A, aici erai ? Cui vrei tu să-i cumperi bocanci de copii ?
Laura mă prinse râzând de braţ. M-am îndepărtat de vitrina strălucitoare în care erau o mulţime de ghete şi cizmuliţe şi o pereche de bocanci de băieţi la care mă uitasem prostit minute întregi.
– Deci la Altex şi la Flanco au cam acelaşi preţ la expressorul ăla Philips pe care-l vrea mama. Numai că-s modele puţin diferite. Cred că o sun direct şi o întreb pe care-l vrea. Nu-i ca şi cum ar avea cinci ani şi nu trebuie să-i stricăm surpriza cu Moşul, nu?
Am încuviinţat în tăcere şi am luat mâna înmănuşată a Laurei într-a mea. în faţa noastră, chiar la intrarea în mall, un moş portocaliu pe care scria Orange, se agita făcând ‘’ho-ho-ho’’ şi împărţea pliante trecătorilor. Pe colţul pliantului de carton era prinsă o fundiţă cu un clopoţel. Erau tot portocalii.

Despre recunostinta. Aia platita

Etichete

, ,


Beggar_Woman_by_Blue__ZCersetorul schiop care impinge un carucior in slow motion in fiecare dimineata pe deasupra Pasajului Lujerului, imi spune mereu “Bogdaproste, saru’mana, o sa-ti dea Dumnezeu sanatate si fericire”, de fiecare data cand ii dau o bancnota, o merdenea, sau o banana. Nu-mi ureaza “sa imi dea Dumnezeu” una-alta, imi prezice, cu o siguranta initiatica viitorul: “O sa-ti dea…”.
Uneori, cand esti mai la fundul sacului ca niciodata, pana si forma asta falsa (pentru ca e platita) de recunostinta si de anticipare a lucrurilor bune care ti se intorc, fiindca asa-i principiul vaselor comunicante in facerea de bine, e suficienta ca sa te tina pe o imaginara linie de plutire. Mi-am cumparat si pentru azi niste ganduri bune de la un batran sarman pe care-l asociez, nu stiu de ce (poate datorita mustatii si palariei) cu saracul tata.
Poza de mai sus n-are legatura concreta cu situatia descrisa mai sus. Nu stiu cum, dar cersetorii – tocmai fiindca-s atat de vulnerabili si de expusi, sunt ultimii la care m-as incumeta sa le bag blitzul in ochi.
Sursa foto: http://blue–z.deviantart.com/