Plimbare în Storyville

Etichete

E.J. Bellocq, fotografie, fotografie alb-negru, New Orleans, Storyville

1912
În acea zi de sâmbătă magnoliile uriaşe de pe strada Basin îşi dădeau întâlnire cu vara. Florile cele mai frumoase le găseşti în cimitire, rădăcinile lor fragile înaintând nesăţioase în pământul reavăn şi aspirând seva tuturor viselor îngropate pentru vecie, sau la poarta caselor de toleranţă, unde porţile ruginite de fier forjat poartă cupole de plante ce se mişcă imperceptibil în adierea vântului.
De la colţul străzii Conti, străjuit de o casă cubică şi lipsită de personalitate, un singur bărbat trecea graniţa imaginară ce despărţea societatea respectabilă din New Orleans de districtul plăcerilor. De cincisprezece ani, de la ordonanţa onorabilului Alderman Sidney Story, consiliul civil stabilise patrulaterul în care oraşul putea să-şi tranzacţioneze plăcerile vinovate: de la North Robertson şi North Basin, până la Customhouse şi strada St. Louis. Aşa se născuse Storyville, unde găseai înşirate casele de toleranţă ale oraşului, cu madame creole, pianişti negri, fete de consum din toate colţurile lumii şi copii din flori, florile care înmiresmau totul cu un parfum paradisiac.
Să fi fost orele unsprezece. La ora asta a dimineţii, într-o zi de sâmbătă, saloanele şi casele de plăceri erau încă încremenite în tăcerea de după o noapte agitată. Fetele se odihneau în alcovurile întunecate de draperiil grele si obloane trase peste ferestrele rămase deschise ca să lase înauntru răcoarea sărată a Pacificului. Doar în spate, în dependinţele locatarelor, servitoarele, bucătăresele, spălătoresele îşi începuseră ziua de muncă auxiliară în folosul industriei nurilor.
Bărbatul se numea Ernest J. Bellocq şi ducea în spate un trepied şi aparatul lui cu obiectiv uriaş de 8×10. Se opri undeva în lungul Basin Street, în faţa unei vile franţuzeşti pe faţada căreia era o firmă din lemn sculptat care definea locul drept “Lulu’s White Mahogany Hall”.
În cartier începuseră să apară comisionari sau ucenici trimişi de patronii lor cu diversele comenzi: pantofii reparaţi, rochiile de crinolină retuşate, pălării cu pene impunătoare de struţ, pentru vreo “madame” sau vreo “working girl” mai norocoasă; fabricanţii de gheaţă, lăptarii, măcelarii şi întreaga industrie de bunuri de consum începuseră aprovizionarea industriei fetelor de consum, pentru un sfârşit de săptămână plin.
Ce căuta deci un fotograf, cărându-şi ustensilele muncii, în Storyville? Probabil trebuia să fotografieze noile-venite pentru cataloagele de prezentare a caselor de plăceri. Sau, cum se va vedea mai târziu, să le fotografieze pe fete în mediul lor de viaţă extraprofesional, într-un scop imprecis până azi, dar care ne-a permis să intrăm pe uşa din spate în viaţa de zi cu zi ale acestor femei ostracizate, îngrădite, îndosariate, controlate în perfida relaţie putere-cunoaştere-plăcere despre care va teoretiza Foucault mai târziu.

1949
În septembrie 1949, misteriosul Bellocq se prăbuşeşte pe treptele Băncii Rezervei Federale din New Orleans. Să fi avut momentul supreme de slăbiciune caracteristic bătrânilor pe care moartea îi doboară fără avertisment? Vreun atac cerebral? O boală mai veche? Vocile rele zvoniseră că omul acesta era un pitic hidrocefalic, lucru neadevărat şi scornit poate doar ca să explice stranietatea în epocă a unui bărbat care vizita Storyville în cu totul alte scopuri decât majoritatea. Moare câteva zile mai târziu la spitalul Hotel Dieu fără să mai fi spus ceva coerent şi permite astfel ca povestea lui să înceapă.
Toată viaţa Bellocq fotografiase încărcăturile de marfă din port pentru companiile maritime care făceau transporturi în întreaga lume. Au trecut aproape trei decenii de la moartea lui, până când, într-un cufăr scâlciat din târgul de vechituri, un alt fotograf – Lee Friedlander – găseşte cele 89 de plăci fragile de sticlă cu fotografiile pe care Bellocq le făcuse femeilor din Storryville.

          Trebuie să înţelegem că documentarea fotografică a prostituţiei nu este nici azi un demers facil sau lipsit de controverse. Acum un secol, fotografiile lui Bellocq ar fi stârnit rumoare – cel puţin. Dar nu asta este esnţial. Esenţială este metoda lui Bellocq, una care înseamnă aceeaşi angajare din ambele părţi, şi o libertate totală acordată modelului. Nu pare să existe altfel decât o regie minimală, în rest femeia este surprinsă (ce prostii vorbesc, niciuna dintre femeile lui Bellocq n-a fost surprinsă), este fotografiată în postura, momentul şi scena alese de ea însăşi.

            Femeile lui Bellocq deţin controlul. Fie că au o postură prerafaelită, ori provocatoare (sunt unele fotografii în care nudul poartă o mască; totul e ca un joc pentru că aceeaşi femeie pozează îmbrăcată, fără mască şi apoi nud, cu o mască ce se doreşte poate a fi o ultimă barieră a intimităţii), fie că-şi petrec un moment de timp liber în apartamentul lor sau în curte, cu un animal de companie, fotografiile respiră libertate şi dezinvoltură. Valoarea lor stă în onestitate şi naturaleţe, în lipsa unei ideologii care să conducă ochiul în vreun fel, care să manipuleze privirea.

Reclame

Adânc în Sud: fotografii de Sally Mann

Etichete

arta alb-negru, fotografie, Jessie Mann, poze Sally Mann, Sally Mann

          Fiindcă fotografia, imaginea, reprezintă mijlocul cel mai la îndemână de exprimare pentru generaţia mea, evident că-s dependent de fotografii care taie respiraţia şi sap zilnic pe web pentru material nou (pentru plăcere şi pentru studiu, fiindcă ce altă bucurie mai mare decât să te inspiri şi să speri că într-o zi vei fi în stare să produci tu însuţi un instantaneu din categoria wow!)

          Am descoperit de ceva vreme o fotografă americană, Sally Mann – cei mai “supraexpuşi” într-ale fotografiei o ştiu deja, pentru ceilalţi m-am gândit să scriu aici un articol de popularizare. (Notă: toate fotografiile din acest articol îi aparţin lui Sally Mann şi sunt reproduse de pe site-ul http://www.sallymann.org/ exclusiv în scopul popularizării sus-amintite).

            Sally Mann e de origine din Virginia şi chestia asta se vede, se simte în fotografiile sale. Prin alb-negrul imaginii respiră parcă swamp-ul, hăţişul vegetal şi mental care tinde să devină o efigie a Sudului reprezentat în arta americană (fie că e vorba de literatură, film sau fotografie). Cele câteva lucrări pe care le-am ales, se referă mai puţin la peisaje cât la personaje marcate parcă de atmosfera luxuriantă a Sudului american, de viaţa departe de marile oraşe, într-o fermă pierdută în jungla tropicală.

 Candy Cigarette

           Personajele principale ale “mostrelor” pe care le reproduc aici sunt copiii lui Sally Mann şi familia ei la casa de vară din Lexington, Virginia, portretizaţi în serii de lucrări realizate la începutul anilor ’90, precum At Twelve: Portraits of Young Women sau Immediate Family. Iar printre personajele principale se remarcă Jessie fetiţa cu ţigara, o figură extrem de expresivă devenită  mai târziu model şi fotograf profesionist la rându-i.

Blowing Bubbles

 

 Naptime

          Arta lui Mann explorează momentele magice ale copilăriei, capturând în lentilă toate ipostazele acesteia, jocurile, inocenţa, teama de necunoscut, micile neplăceri şi micile bucurii, tihna, sexualitatea incipientă.

Jessie Then

 

  Family Colour

 

           Artista americană a avut un succes fulminant cu incursiunile fotografice în viaţa familiei sale. Deşi toate marile galerii de artă s-au înghesuit să-i expună lucrările, au existat şi controverse privitoare la expunerea nudităţii infantile în fotografiile sale. O critică un pic cam habotnică, la fel ca şi controversele iscate în jurul lucrărilor lui Jock Sturgess. Mann a raspuns acuzaţiilor şi a închis astfel gurile rele spunând că fotografiile sale sunt expresia naturală a unei mame pentru care este normal să-şi vadă copilul în toate ipostazele, chiar şi gol (sic!).

 

White Skates

Sunday Funnies

        Sheet Changing Day

 

           Cu adevărat impresionant la Sally Mann e ceva ce eu am numit empatizarea privitorului. Ai senzaţia că în poza asta ai fi putut fi tu însuţi, că sigur ai stat exact în această ipostază cândva, în copilărie. De aici derivă  – pentru mine cel puţin – melancolia faptului că nu voi găsi în albumul meu de familie asemenea poze, deşi ipostazele sunt naturale şi tocmai asta împărtăşeşte Mann cu spectatorii lucrărilor sale.

             Iar ceea ce îţi taie cu adevărat respiraţia, e sensibilitatea extremă a unor fotografii (vezi ultimul “exemplar” din articol, cu atât mai năucitoare cu cât se presupune că fotografia alb-negru nu transpune decât voalat şi indirect sentimentul a ceea ce reprezintă şi a ceea ce a simţit autorul ei în momentul în care a apăsat pe declanşator.

             Pe Sally Mann o găsiţi peste tot pe web, deşi nu întreţine un site propriu, sofisticat şi prohibitive, cum au mulţi dintre artiştii celebri ai momentului. Distinsă cu premiul de cel mai bun fotograf al Americii în 2001, Sally – a împlinit 58 de ani – locuieşte cu soţul său tot în Lexington Virginia, unde continuă să lucreze. Cum spuneam mai sus, o moşteneşte în vocaţie fiica ei Jessie (care apare în mai toate pozele pe care le-am folosit aici, şi despre care voi vorbi într-o postare viitoare).

Jessie And The Deer