Etichete
Cotidianul, Fata cu portocale, Jostein Gaarder, literatura norvegiana, Lumea Sofiei, Univers
“Dar a visa despre ceva improbabil are un nume al său. Se numeşte speranţă.”
Foto credit: Cotidianul
De Jostein Gaarder am auzit prima oară tot prin colecţia “Literatura” de la Cotidianul, acum vreo doi ani când am citit Lumea Sofiei, best seller-ul-manual-de-filosofie-pentru-puşti care a făcut înconjurul lumii. Mi-a plăcut Lumea Sofiei, un tom dulcişor (adică nici prea-prea nici foarte-foarte, după gustul meu) care explica principiile de bază ale filosofiei occidentale sub forma unei poveşti dezvăluite treptat unei fetiţe de doişpe-treişpe ani. Cert este că această lectură de popularizare a filosofiei ar putea înlocui cu success manualul pe care l-am studiat eu în liceu.
Fata cu portocale este povestea unei poveşti. Tânărul de cincisprezece ani, Georg Røed descoperă (sau mai degrabă i se descoperă de către bunicii lui) o scrisoare de la tatăl lui, Jan Olav, care murise când Georg avea doar patru ani. O scrisoare sub forma unei poveşti menite să fie citită peste ani şi ani, o scrisoare ce stătuse ascunsă în tot timpul ăsta în căruciorul de bebeluş pe care tatăl ceruse cu limbă de moarte ca familia să-l păstreze.
Ca stuctură, cartea ne prezintă povestea de dragoste a lui Jan Olav lăsată ca moştenire pentru fiul său, poveste care e intercalată de comentariile şi gândurile lui Georg pe măsură ce o citeşte. Fiindcă lui Gaarder îi place – am impresia – să aibă câte o şaradă filosofică (defect de formaţie?) în fiecare poveste, şi Fata cu portocale are la bază o întrebare fundamentală despre existenţă (nu vă spui care J).
Ideea cărţii e faină, dar nu pot să n-o judec prin prisma celeilalte (Lumea Sofiei) şi să văd similitudinile (aproape “şablonistice”) între Georg şi Sofia, peste care tronează vocea inconfundabilă şi atotputernică a scriitorului ce conduce povestea cu o delicateţe studiată. Îţi trezeşte oricum nişte sensibilităţi aparte să te gândeşti cum ar fi să citeşti scrisoarea pe care cineva drag, azi pierdut, ţi-a pregătit-o cu ani în urmă.
Mă gândeam să vă povestesc câte ceva despre dragostea lui Jan Olav pentru fata cu portocale, sau despre dragostea ce urmează – a lui Georg pentru fata cu vioara, dar ar însemna să vă dezvălui detalii pe care eu unul m-aş cam enerva dacă cineva mi le-ar povesti înainte să citesc cartea. După mine, Fata cu portocale e o poveste de duminică, de seninătatea unei zile interminabile de vară scandinavă. Un pic copilăroasă şi cuminţică, dar meritând a fi parcursă, mai ales dacă doriţi să vă familiarizaţi cu literatura lui Jostein Gaarder. Eu unul mi-am pus semn în dreptul acestui nume, în caz că-l mai văd prin librării.
Exemplarul citit de mine a apărut la Editura Univers, în colecţia Cotidianul Literatura, anul acesta, în traducerea Ralucăi Iani. Cum spuneam, o lectură uşurică de duminică, vreo sută şaizeci de pagini care te pot lăsa fie uşor melancolic, fie uşor dezamăgit. Încercaţi şi voi.
