Etichete
alegeri 2014, diaspora, klaus iohannis, proteste alegeri 2014
Îmi pare că din sfert în sfert de secol se întâmplă ceva major cu România. E a doua oară în existenţa mea când simt asta. 16 noiembrie 2014 e o zi pe care am însemnat-o în istoria mea personală, printre amintirile dragi pe care le voi purta alături toată viaţa. Spun “istorie personală” fiindcă un anumit personaj pe care îl găsesc admirabil zilele acestea mă determină – prin modestia și calmul său proverbial – să-mi cobor afirmaţiile de la rangul de “istorie naţională trăită în direct” la amintiri intime, să-mi reduc volumul entuziasmului de la exclamaţie la șoaptă.
S-a scris atâta în ultimele zile despre evenimentele politice de la noi dar nici elocinţa jurnalistului și nici acuitatea politologului n-au surprins într-o singură bucată de text și pe deplin lucrurile simple de care vreau eu să-mi amintesc:
-cum am bătut asfaltul de la Universitate la Guvern, pe Kisselef și înapoi două săptămâni începute în deznădejde și încheiate în speranţă și bucurie;
-cum, după ani întregi de prostraţie civică și dezamăgire, am început să mă simt din nou cetăţean angajat, conștient, voluntar;
– cum mi-a fost rău aproape fizic de la mizeriile și nedreptatea care făcuseră parcă un vârf în ultimele săptămâni, un vârf ce întuneca și ziua de mâine; cum parcă – văzându-i la cozi, în vânt și ploaie, pe semenii mei m-am simţit ca și cum aș fi fost acolo, rebegit de frig și răgușit de la atâta strigat a deznădejde;
– cum am ieșit în stradă, pentru prima dată zeci de mii de oameni, asistând la un miracol: români cerând drepturi și dreptate nu pentru ei înșiși (sub formă de grup militant pentru o cauză, o breaslă, o aripă politică) ci pentru fraţii lor plecaţi departe în lume;
– cum am cântat imnul, cu mii de glasuri, deși nu eram pe stadion;
– cum am simţit amarul deznădejdii, febra așteptării și apoi explozia de bucurie, împărtășită simbolic cu necunoscuţi pe care atunci i-am simţit fraţi;
-cum am scandat cuvinte frumoase și cuvinte urâte, despre lucruri mari și lucruri mici, jos și sus, cum am huiduit și cum am aplaudat;
-cum sub cerul înnegurat de iarnă am știut (fără să vedem) că cerul e albastru;
-cum am simţit mulţimea magnetizată de un om – parcă puţin rușinat și el de momentul ăsta de efuziune “la prima vedere”;
-cum am văzut o Primă Doamnă mergând liniștită la serviciul ei de profesoară în chiar ziua Victoriei, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat;
-cum am văzut primele mostre de ţară normală, urmărindu-le încă cu teama că e doar un vis frumos și că de mâine, de săptămâna viitoare cei ce ne conduc vor reveni la vechile năravuri (teama persistă, încă voresc prea “la cald”);
In sfârșit, ce vreau să-mi amintesc pentru totdeauna: gândul ce-mi stăruie în minte de duminică încoace; gândul că asta e ţara pe care am iubit-o mereu, în secret, cu obidă, cu rușine, ca într-o relaţie de rudenie și nu de afinitate – și pe care acum o iubesc cu mândrie, cu speranţă, cu încredere. Cu bucuria revederii deși n-am fost despărţiţi nicicând.
Credit Foto: Mediafax.ro, Bogdan Iordache
