Etichete
Cashback, Cashback 2006, Emilia Fox, filme bune, Grand Avenue, Grand Avenue She, Guy Farley, Sean Biggerstaff, Sean Ellis
“Câteodată dragostea se ascunde printre secundele vieţii tale.” Hm, când am citit sloganul ăsta de promovare a filmului lui Sean Ellis, varianta omonimă însă de lungă durată a scurtmetrajului realizat în 2004, nu ştiam dacă n-o să văd vreo comedie romatică uşur(at)ică, de duminică, pe care nu merită nici măcar s-o amintesc în acest hall of fame cinematografic în construcţie. Domnişoara picturală din posterul filmului, într-o ipostază intrigantă pe culoarul unui supermarket, precum şi – să fiu sincer – ratingul de pe IMDB mi-au promis o proiecţie de zile mari. Şi n-am fost deloc dezamăgit.
În povestea lui Sean Ellis (dacă aţi văzut The Broken, e realizat tot de el, în 2008, dar nu dau detalii fiindcă am cam strâmbat din nas când l-am văzut), tânărul Ben (Sean Biggerstaff), pictor în devenire suferă de insomnii şi melancolie după despărţirea de iubita lui, Suzy (Michelle Ryan). Când spun insomnii, mă refer la faptul că omul nu poate dormi aproape deloc şi trăieşte o stare de surescitare continuă, cu flash-uri care ne poartă din copilăria lui până în camera de cămin în care-şi măsoară nopţile.
În timpul pendulărilor sale insomniace între prezent şi trecut, Ben descoperă că are capacitatea de a opri timpul, de a “îngheţa” momentele pe care vrea să le trăiască şi de a contempla liber instantanee cu oameni şi lucruri din jurul său. Tocmai despre asta e Cashback, în opinia mea. Poate că-s mai diletant într-ale cinema-ului decât tipul care a scris recenzia filmului în Washington Post (www.washingtonpost.com) dar cred că miza lui Sean Ellis n-a fost să creeze o poveste romance (sau oricum nu-i vorba doar de asta), cât să surprindă una dintre cele mai intime şi arzătoare dorinţe ale fiinţei umane captive într-o lume efemeră: aceea de a putea opri timpul, de a fi în stare să-l capturăm în instantanee care, disecate pe îndelete ne vor oferi măcar senzaţia că stăpânim curgerea temporală.
Ok, să mă întorc la personajul nostru, Ben. Deoarece nu poate dormi, îşi ia un job de noapte la un supermarket cu colegi de muncă trăzniţi (filmul e pe alocuri şi o comedie spumoasă alimentată de comicul de situaţie şi de introspecţiile de o auto-ironie fină ale lui Ben), unde o cunoaşte pe Sharon (Emilia Fox), o casieră ce visează să plece în Spania.
Nu mai dezvălui din detaliile intrigii, vreau doar să pariez că după ce veţi vedea filmul îmi veţi da dreptate (atât băieţii cât şi fetele) că scena cu Ben schiţând femeile “îngheţate” din supermarket şi cea cu studenta suedeză din copilăria lui Ben, care urcă nişte scări interminabile îmbrăcată cu…nimic, reprezintă nişte capodopere de erotism cinematografic, tocmai fiindcă nu transpiră în picanterii ieftine. Nu-mi vine minte în cap nici un film comparabil din punctul ăsta de vedere, deşi sigur am mai văzut scene asemănătoare (poate în Toba de tinichea, ori în Frumoasa scandalagioaică), însă cu siguranţă am găsit un erotism asemănător în miniromanul mai puţin popularizat al lui D.H. Lawrence, Fecioara şi ţiganul, în care, la fel ca şi în scenele amintite din filmul lui Ellis, nu e descrisă nici măcar scena unui sărut şi cu toate astea îi simţi tensiunea, din creier până-n vintre.
O menţiune specială pentru soundtrack – nu numai pentru coloana originală a lui Guy Farley, care mi se pare mie că supra-stilizează un pic construcţia, cât şi pentru câteva melodii fabuloase, însă extrem de greu de găsit şi ascultat (dacă găsiţi voi ceva din titlurile de pe genericul filmului, v-aş fi recunoscător să-mi daţi un semn). Preferata mea, dintre toate, este She, a trupei Grand Avenue.
