Etichete
artisti romani, Constantin Brancusi, Saatchi, salvarea valorilor nationale, topuri culturale
Am primit zilele trecute pe e-mail un mesaj-cascadă, cu subiectul “FW: votează Brâncuşi” şi urmatorul text (redau exact ortografia şi punctuaţia):
Galeriile de arta Saatchi fac un clasament cu cei mai renumiti artisti din sec. XX. BRÂNCUSI era pe locul 2 la 300 de voturi distanta de Picasso dar a fost depunctat cu 2000 puncte pe motiv ca nu era votat masiv din România. Votează si TU! Trimite link-ul la toti prietenii tai! Sa le aratam ca ne pasa de artistii nostri, sa le aratam ca suntem ROMÂNI. Durează doar 30 de secunde (acum e pe locul 17, încă poate fi salvat).
http://www.saatchi-gallery.co.uk/artvote
OK, câteva chestiuni “tehnice”: aceeaşi poveste au făcut-o cei de la Saatchi anul trecut pare-mi-se, a apărut şi pe la TV, o efuziune de mândrie naţională, Brâncuşi al nostru era în top 5 cred, se vehiculau zvonuri că voturile din Europa de Est se înregistrează mai greu, de aceea n-ar fi sculptorul nostru pe primul loc. Adicătelea, iarăşi o conspiraţie occidentală împotriva României, ăia stăteau la butoane şi “săreau” la numărat voturile din Europa de Est, fiindcă nu-i aşa, românii, lituanienii, bulgarii, etc. îl votau toţi pe Brâncuşi. Anul ăsta, placa e schimbată. Brâncuşi e depunctat pentru că nu-i votat suficient din România (să înţelegem de aici că lituanienii îl votează mai abitir ca noi?). Dar, mă rog, aţi prins ideea. Se întâmplă ceva întunecos, necurat, cineva îl fură pe Brâncuşi la punctaj.
Mie toată tevatura asta mi-a pus nişte întrebări de bun simţ. Unu: de ce-ar comite cei de la Saatchi mârlănii cu voturile pentru nişte artişti care oricum, pe lângă faptul că nu mai sunt printre noi (mai ales cei care “luptă” din neant pentru locul întâi), nu pot fi condensaţi în nişte topuri bazate pe criterii pe care nu le cunoaştem. Paranteză: nu comentez iniţiativa Saatchi, dar mi se pare la fel de futilă ca şi tam-tam-ul Mari români. Doi: de unde a răsărit iar (credeam că am scăpat de meteahnă în anii ’90) ideea asta cu “să le arătăm noi lor”? Tipul ăsta de discurs care vine din epoca de “aur” a lui Ceau’, cu războiul de apărare al întregului popor pe meterezele Carpaţilor, cu râul şi ramul vs. agenturili occidentale, cu duşmanii care stau la pândă la frontiere, mai ţine doar la mica revistă România Mare a lui V.C. Tudor sau la dezorientaţii “arhangheli” de la Noua (?) Dreaptă. Am rupt din context, e adevărat dar m-am prăbuşit de râs când am citit: “Să le arătăm că ne pasă de artiştii noştri, să le arătăm că suntem ROMÂNI. Durează doar 30 de secunde…” (ce, atâta durează să le arătăm că suntem ROMÂNI, sau atâta durează românismul nostru?)
Dar cu adevărat tragicomic este: “acum e pe locul 17, încă poate fi salvat” (sublinierea îmi aparţine).
Să fie foarte clar: nouă nu ne-a păsat şi nu ne va păsa niciodată de artiştii noştri. Nici cât sunt în viaţă, nici după aceea. Daţi-mi un singur nume de artist român adoptat de cultura universală care să fi fost cu adevărat preţuit şi în România. Că tot vorbim de Brâncuşi, sunt de spus două lucruri simple: ce fac autorităţile române pentru a promova ansamblul sculptorial de la Târgu Jiu şi de ce la Muzeul Naţional de Artă al României nu se regăseşte nici una dintre lucrarile consacrate ale sculptorului pe care ni-l revendicăm cu atâta ardoare? (asta deşi majoritatea lucrărilor din fondul muzeului au fost dobândite din achiziţii, aşa că nu ne e străină practica de a răscumpăra operele artiştilor noştri).
E de domeniul evidenţei că Brâncuşi reprezintă un monstru sacru al artei secolului XX, un revoluţionar al sculpturii, un artist recunoscut la nivel mondial, lucrările sale fiind expuse de cele mai pretenţioase muzee de pe Glob. Din punctul acesta de vedere, dragi compatrioţi cu intenţii salvatoare, Constantin Brâncuşi nu are nevoie să fie salvat; el însuşi, împreună cu puţine alte nume de români recunoscuţi în lume, salvează prezenţa obscură al ţării noastre în panteonul culturii mondiale. Iar obscuritatea asta ni se datorează nouă şi nimănui altcuiva. Prin felul în care am înţeles să ne susţinem şi să ne promovăm valorile.
Poate că un mail patriotard transmis la câteva sute, mii de indivizi, nu-i motiv de mare tevatură. Dar el trădează tendinţa noastră de-a dreptul idioată de a ne agita mereu pentru probleme inexistente şi de a pierde din vedere, într-o ignoranţă nescuzabilă, priorităţile, valorile, acţiunea conştientă, eficientă pentru protejarea lor. Uite, de exemplu, dacă fiecare cetăţean român ar fi de acord să dea – din buzunarul lui că deh, vistieria statului e goală – 3 euro pe an, am putea să răscumpărăm în câţiva ani, zece – să zicem, toate lucrările celebre ale artiştilor români care astăzi sunt apreciaţi şi chiar adoptaţi de alţii. Acesta ar fi într-adevăr un gest de mândrie naţională benignă. Pe mine unul, m-ar interesa mai mult să pot merge două staţii de metrou ca să pot vedea Măiastra, Domnişoara Pogany sau Prinţesa X şi mai puţin dacă e pe locul 17 sau 200 al vreunui top.
