Etichete
Freidorf, locuri care ma locuiesc, scrijelituri, texte Realdo
Afară-i o linişte, o oră magică, aşa cum numai duminică în zori poţi trăi în Bucureşti. Şuierul câte unei maşini solitare întrerupe insesizabil freamătul copacilor şi croncănitul corbilor din împrejurimi. E un sentiment de solitudine (pre)urbană ce-mi aduce aminte de lunile petrecute în cartierul Freidorf, la marginea Timişoarei.
Am trăit acolo vreo şase luni, acum câţiva ani, într-o perioadă în care opţiunile mele financiare erau destul de limitate. Terminasem facultatea de un an, începusem să muncesc, nu câştigam suficient cât să pot plăti chiria la un apartament. Imediat după licenţă am mai locuit o vreme în zona Soarelui (mai multe despre experienţa asta într-o altă poveste), în camera pentagonală din apartamentul lui S., colegul meu de facultate. Când S. a hotărât că vrea să-şi deschidă o afacere şi că are nevoie de sediu social şi birou în camera mea, a trebuit să-i mulţumesc pentru găzduirea de peste doi ani şi să mă mut. Tot undeva în sudul oraşului mi-am mutat calabalâcul, mai exact în Şagului, la H., un alt (fost) coleg de şcoală. Acolo am stat vreo două luni. Eram a treia pasăre dintr-un cuib de porumbei şi devenise presant să-mi găsesc un loc care să mă locuiască.
A fost o perioadă, hm…. dificilă. Dragostea mea de atunci era în declin (later edit: de-a dreptul metastază, ne trăiam ultimele horcăieli în doi), locuiam într-o casă în care mă simţeam în plus, banii erau insuficienţi fie şi doar pentru o garsonieră, iar imaginaţia mea nu o ducea prea bine. Iar afară zilele tot mai scurte erau friguroase şi colorate stins în ruginiu-brumat.
În fiecare joi se tipărea Publitim, un ziar de vreo sută de pagini, plin cu anunţuri de tot felul. Era de fapt un bazar cu produse şi servicii care mai de care: maşini de cusut Singer (şi Ileana), console Nintendo, goblenuri, motocositori, parfumuri şi adidaşi de import, blonde cu sâni mari şi brunete cu păr lung gata să-şi ofere avuția domnilor generoşi. Nu în ultimul rând Publitim-ul conţinea o secţiune extinsă dedicată intermedierilor imobiliare.
Aici se impune o scurtă acoladă: ziarul ăsta apărea oficial la chioşcuri vinerea. De asemenea, de luat în considerare că în acea vreme piața imobiliară era pe val şi agenții imobiliari era un fel de semizei pe care îi invidia şi îi ura toată lumea fiindcă dădeau o mică şpagă şi până vineri dimineața toți cetățenii oneşti care dăduseră anunțuri de închiriere (în calitate de proprietari) erau arvuniți de mafia imobiliară şi îți dădeau “forward” la numere de telefon ale agențiilor. Sau, şi mai rău, anunțurile însele erau deturnate înainte de publicare şi numerele de telefon erau deja de la agenții care dăduseră şpaga direct la ziar şi contactaseră proprietarii înainte de tipărirea anunțurilor. Paranteză dreaptă-n acoladă: când mă gândesc că acum, prin natura job-ului, negociez uneori cu agenți(i) imobiliare din postura de client pe lângă care sunt obligați să se gudure, mă apucă aşa, nişte furnicături extreeeem de plăcute pe spinare, în memoria sărmanului student homeless care-am fost. Închidem paranteza ].
După vreo câteva săptămâni de căutare deznădăjduită, în care îmi consumam minutele exclusiv pe convorbiri cu agenți imobiliari agramați dar infatuați, care-mi cereau plata pe trei luni, comision, să le fac pantofii, să le plimb javra şi apoi să le duc odrasla la grădiniță, începusem să mă gândesc serios dacă statul în Timişoara mai e o opțiune viabilă pentru mine. Chiriile plecau de la o optzeci – o sută de euro, garanția şi comisionul însemnau încă minim trei sute, iar eu câştigam la primul meu job adevărat numai o sută şi cincizeci! Dar am aflat într-o seară de la un prieten că biblia anunțurilor imobiliare, sus-amintitul Publitim se găseşte – dacă ai noroc – şi joi seara, pe la intersecțiile unde stăteau vânzătorii de ziare. Ori asta însemna şanse crescute să le iau fața măcar câtorva agenți nenorociți şi să pot avea măcar câteva conversații telefonice directe cu măriile lor, proprietarii.
(va urma)