În Herăstrău se lasă seara, dogoarea zilei pluteşte leneş deasupra apei şi terasele se umplu una câte una. În parcările înghesuite, motoare puternice se aşează în linie şi din maşinile impunătoare coboară bărbaţi reinventaţi de nişte designeri blazaţi şi femei ale căror picioare pretind covoare roşii pe care să defileze.
Atâta aglomeraţie de branduri nu găseşti decât în mall-urile cele mai garnisite. Bentley, Rolex, Cacharel, Karen Millen, Swarowski, Vuitton, Hugo Boss, Hermes, Gucci, Bigotti, Jaguar, ML-nu ştiu de care.
Pe terasa la care ne aşezăm – şi care şi-a schimbat de curând numele într-o lume a rebranding-ului continuu – pe canapelele opulente bat spoturi de lumină strălucitoare iar lămpile de la mese sunt gândite pentru un singur lucru: aici nu mănânci, nu dansezi, nu vorbeşti. Aici te afişezi. Îţi iei o mină uşor distrată, cu un nasture în plus descheiat la cămaşă, cu mânecile suflecate neglijent peste antebraţe, şi priveşti absent cu un Aperol Spritz în mână.
O congregaţie a plictisului suprem, oameni care îşi glisează degetele încărcate de inele pe smart phone-urile de ultimă generaţie, ce vor intra pe piaţă la toamnă; femei-gazelă ce plutesc fluid spre toalete, fără altă nevoie fiziologică decât cea de a fi văzute, cântărite din priviri.
Se poartă pantaloni scurţi, mulaţi perfect pe forma vulvei, dinspre care se prelinge insidios un trandafir tatuat, amplasat inteligent, cât să captureze privirea beată a matahalei pline de bani de la bar.
În jurul meselor se produce o mişcare browniană, născută ca un big bang tăcut din inerţia de dinainte. Se apropie miezul nopţii, motoarele încep să toarcă din nou ca să-şi ducă stăpânii în cluburi cu lumină difuză şi başi profunzi, ori ca bărbatul cu început de burtă şi alură de moştenitor care le-a văzut pe toate, s-o ducă pe dama cu tatuaj într-o vilă de la marginea oraşului şi să-i dezvelească sfertul de sâni voluminoşi rămas acoperit sub topul imposibil de mic, de fetiţă.
Plecăm într-un club. Undeva, într-un subsol mobilat cu gust, o trupă de cover-uri îi deapănă pe Frank Sinatra, Zucchero, Dusty Springfield. O fătucă dezinvoltă cântă frumos şi clar, cu microfonul într-o mână şi berea în cealaltă. La solo-urile de pian trage din ţigară zâmbindu-i chitaristului care trebuie că-i este şi partener de viaţă.
E mult mai bine. Mintea mi se scufundă încet, fără ifose, în Baccardi Black şi bule de cola. Dansăm. Lumea se îmbată, ora e târzie şi mâine urmează să ne vedem la birou, încercănaţi şi nefericiţi, dar aruncându-ne priviri cu înţeles şi zâmbete ţintite, ca şi cum am împărtăşi vreun secret.
Cât de bine se vinde iluzia faptului că trăim intens, că ne îmbrăcăm elegant, că aruncăm cu banii care ne prisosesc, că am pus o barieră a succesului între noi şi lumea din jur.
Urc scara, spre aer şi spre un taxi. Creierul mi-e o gelatină populată de mici fulgere nedureroase, dar totul îngheaţă într-o clipită.
Direct pe caldarâm, la umbra unui BMW întunecos, dorm îmbrăţişate două fetiţe, murdare şi slabe. Au picioarele goale şi una dintre ele e înfăşurată literalmente într-un sac de plastic. Murmură ceva în somn. Mă aplec şi le dau o bancnotă care nu le poate spăla trupurile fragile, nu le poate înlocui hainele rupte, nu le poate hrăni dincolo de următoarea masă, nu le poate mângâia, nu le poate şterge lacrimile cu care ochii s-au obişnuit deja.
Dumnezeule, uneori cred că sunt multe locuri pe lumea asta din care ai ales să lipseşti.
În urmă-mi, din clubul subteran, se aud urale. Au adus probabil sticlele de vodcă îmbrăcate în gheaţă, atracţia serii.
Nimic special
27 Sâmbătă iul. 2013
Posted Personale, Scrijelituri
in