Etichete
adela greceanu, literatura romana contemporana, mireasa cu sosete rosii, scriitori romani tineri
Pe măsură ce citeam cartea Adelei Greceanu, mi-am dat seama că undeva, în topul imaginar al multelor volume care mi-au trecut prin mâini, povestea asta se duce undeva sus de tot, printre poveştile care te farmecă si de care-ţi aduci aminte intreaga viaţă. Habar n-am, pe deplin, nici acum – la două săptămâni după ce am încheiat lectura, de ce m-a atins Mireasa cu şosete roşii pe urmele dintre omoplaţi, acolo unde aveam altădată aripi. Nici asemuire cu alt autor/titlu nu am găsit, să-mi pot defini admiraţia prin asociere. Poate tocmai de asta e cartea Adelei o nestemată, pentru că “Adela Greceanu are forţă prin neasemănare”, cum spune Nora Iuga.
Volumul e jumătate poezie – jumătate tăcere singură, povestite amândouă în proză. În ultima noapte de feciorie, străjuită de femeile din neamul ei (mătuşa Zizi – prezentă din nefiinţă, tanti Sofica – rafinată şi sensibilă, naşa Lena – meşteră în ale vieţii, normal! şi verişoara Pulheria – ameţită de propriul carusel), mireasa cu şosete roşii deapănă povestea iubiţilor ei care deşi nu mai sunt, n-au plecat de fapt niciodată. Lunga lor plecare e firul de sânge ce îmbracă piciorul fin de fată.
În partea a doua, tăcerea dintre pereţii ce închid afară iarna se rostogoleşte pe pardoseală precum şoricelul de plastic – “nemuritorul” pe care-l răsfiră pisica Păpuşescu. Respiraţia e împărţită în paragrafe de o frumuseţe aparte şi nu poţi să nu-ţi aminteşti de toate momentele din propria ta existenţă când stăteai închis în casă, ascultând zgomote imperceptibile din vecini, viaţa separată din casa liftului sau granulele de sunet din tăcerea ce desparte două melodii. Sau când priveai afară, lumea suspendată, adormită de ger şi de sărbătoare şi te întrebai cine eşti şi pe unde-s visele din copilărie şi oamenii pe care i-ai iubit.
“Până târziu, până pe la treizeci de ani, cea mai puternică dorinţă a mea a fost să mi se întâmple ceva extraordinar de frumos, o mare bucurie, care să mă facă să strălucesc. În adolescenţă îmi puneam toată nădejdea în petrecerile (puţine, altminteri) la care eram invitată. Prima oară m-am îndrăgostit la paisprezece ani. Pe Mihai l-am cunoscut peste şaisprezece ani la magazinul unde vindea mâncare pentru pisici. Aşa cum nu simt nimic în legătură cu faptul că mi-am cumpărat o garsonieră, aşa nu simţeam nimic în legătură cu faptul că în sfârşit aveam un iubit şi urma să ne căsătorim. Ca şi cum nu eram acolo. Ca şi cum nu locuiesc, nu dorm, nu mănânc, nu scriu în casa asta a mea. În jurul suportului care susţine lampa în plafon au fost date găuri, astupate ulterior cu ipsos. Nici până acum n-am vopsit petele gri din tavan, deşi mai am suficientă lavabilă într-o găleată. Nu mai ştiu ce înţelegeam prin ‘mare bucurie’.
“Nici unul dintre iubiţii mei nu e cu mine, dar nici unul nu a plecat de tot. Ce mi se întâmplă acum poate că o să dureze ani de zile şi nu e altceva decât lunga lor plecare. Mi se spune uneori că sunt mult prea preocupată de mine. “
“Când m-am băgat în pat, pe la patru jumate, Păpuşescu mi-a adus nemuritorul gri pe pernă. M-am sculat, am pus nemuritorul sus, pe ultimul raft cu cărţi, Păpuşescu s-a instalat pe valiza nedesfăcută şi a început să se spele. Peste drum, în cimitir, ardeau candele roşii. Departe, două macarale împodobite cu beculeţe colorate. Roşu, verde, galben. Am vrut să-mi torn un pahar cu vin, dar sticla era goală.”
Ştiu, nu înţelegeţi nimic. Fiindcă nu-s eu coerent. Luaţi mai repede cartea de aici, vă-mbată definitiv deşi costă cât o sărmană bere – şi citiţi, veţi înţelege abia atunci.